Tipărire

De ce pleacă fiul risipitor?

De Daniel Chirlileanu


Realitatea tristă este că mulţi tineri părăsesc biserica, deși au participat la programele ei încă din copilărie.

 

De ce crezi că a plecat de acasă fiul risipitor? Să fi plecat doar pentru că făcuse rost de bani pentru distracţie? A plecat din cauză că tatăl său era uşor de „fraierit”? Îi putem considera ca principali vinovaţi pe prietenii care l-au influenţat să ia decizii nefericite?

Sau a mai fost şi ALTCEVA?

Tablou cu lacrimi şi despărţiri

copert martie 2012Familia fiului risipitor este una foarte nor­mală. Nişte părinţi şi nişte copii. Un băiat mai mare, care la fiecare zi de naştere primeşte câte un cadou: o jucărie, nişte cărţi, o bicicletă, un laptop. Dar băiatul nu învaţă să meargă pe bicicletă de teama de a nu zgâria cumva frumuseţea de cadou. Nu ia laptopul nici la şcoală, nici la biserică, nici acasă, de teama viruşilor sau a deteriorării. Se pare că are foarte multe lucruri. Unde mai pui că are şi acces la alte bucurii şi facilităţi ale familiei. Este un tânăr serios, petrece câteva ore pe zi citind Scriptura şi făcând sublinieri pe studiile biblice. Face comentarii foarte profunde, un pic rigide, dar adevărate, în cadrul Şcolii de Sabat.

În aceeaşi casă, alt băiat. Aparent, mai alintat, ca toţi mezinii din familii. Uneori primeşte cadouri nou-nouţe, alteori poartă haina rămasă mică, dar foarte bine păstrată, a fratelui mai mare. El îşi doreşte să vadă bucurie, îşi doreşte să testeze cadourile, să împărtăşească fericirea de a le primi şi de a le avea. Un lucru nu înţelege acest puşti când priveşte la fratele lui mai mare: De ce are bicicletă şi totuşi nu se dă cu ea? De ce are laptop şi nu se conectează la internet? De ce citeşte atât şi totuşi parcă loveşte cu citatele când face comentarii? De ce, dacă tot studiază şi cunoaşte atât de multe, totuşi nu pare să fie fericit sau, cel puţin, nu exprimă fericirea?

E o listă întreagă de „neînţelesuri” în mintea fiului mai zvăpăiat şi mai mic. El nu e campion la studiu sau la citate, nici nu excelează în so­brietate şi corectitudine. Dar un lucru îi vor­beş­te fără cuvinte: nefericirea şi rigiditatea, une­ori răutăcioase, ale fratelui său.

La ce bun să ai atâtea şi să nu te bucuri de ele?

La ce folos să ştii atât de multe, dar ele să nu te schimbe, să nu te lumineze?

De ce să stai undeva unde, în pofida posibi­lităţilor, să nu fii fericit?

Foarte posibil că lipsa de viaţă şi de bucurie a fratelui mai mare a fost un pedagog nefericit pentru adolescentul rebel, dar cu întrebări.

Acelaşi acoperiş deasupra capului, aceleaşi şanse, aceleaşi sentimente din partea părinţilor, şi totuşi o atât de mare diferenţă!

Dacă aş fi fost fiul mai mic, sigur mă calificam pentru funcţia de risipitor. Aş fi intrat foarte sigur în panica nefericirii. Aş fi simţit toate posi­bilităţile nefolosite de fratele mai mare ca pe o cuşcă înspăimântătoare, din care nu-ţi doreşti decât să evadezi cât mai repede.

Cum să stai într-o zonă cu atâta nefericire pe chipuri? Cum să trăieşti într-o comunitate în care citatele nu sunt spuse ca să inspire, ci să lovească? Cum să te mai simţi motivat la studiu, când cei ce studiază devin mai judecători şi mai înguşti? Cât să te mai abţii să zâmbeşti ori să fii bucuros printre cei ce fac din apartenenţa la familia lui Dumnezeu o povară, şi nu o favoare?

Cea mai puternică metodă didactică este exemplul

Lecţia nefericirii şi a imposibilităţii de a trăi fericirea în propria casă a fost lecţia pe care fratele cel mare i-a predat-o zi de zi fratelui mai mic. Iar „fiul risipitor”, ca un elev sârguincios, a învăţat lecţia: trebuia să plece cât mai curând. Era grăbit să caute în altă parte ceea ce fratele său mai cunoscător, mai serios, mai harnic şi mai sfânt îi dăduse să înţeleagă că nu poate fi găsit şi trăit în familia unde crescuse.

Să-l lăudăm pe fiul risipitor? Nu! Să-l con­dam­năm că a înţeles o lecţie atât de grăitoare şi de continuă? Cum am putea, când eu şi tu e po­sibil să fim fratele cel mare?

Tu crezi că fiul risipitor nu citise pe facebook comentariile fratelui său, după ce el plecase de acasă? Nu văzuse el poze postate de foştii lui prieteni din ziua când urca în X6 şi pleca spre marea aventură? Sau când rămăsese singur printre datorii şi droguri? Nu ştia el că, pe acasă, era subiect de „ora prietenilor” şi exemplu de decădere, tupeu și păcătoşenie?

Din pricină că petrecuse foarte mult timp cu un frate nefericit şi rigid, ajunsese să se creadă ares­tat în propria familie. Nu mai vedea în pă­rinţii lui iubirea, nu mai credea în dragostea tatălui său, din moment ce fratele mai mare îi tot spunea prin atitudine că ar trebui să se teamă să nu eşueze, să nu se descalifice în faţa unui tată aspru şi exigent.

Şoc la iubire!

Primul şoc pe care l-a trăit fiul cel mic a fost atunci când, la cererea lui plină de tupeu, tatăl său a reacţionat pozitiv. I-a înmânat cardul cu un depozit considerabil. Era uluit, dar atâţia ani de privire temătoare au înăbuşit imaginea cea nouă ce se contura în mintea lui despre tatăl iubitor.

Iniţial, au gândit, şi el, şi fratele său mai mare: Tata e un fraier!

Dar, după ce a trăit prin umbrele lumii toate eşecurile posibile, când cardul a ajuns gol şi inutil, tânărul risipitor a formulat o concluzie: tata nu a fost un fraier şi nici rău nu e. Din moment ce se poartă atât de bine cu slugile, cum de nu am observat eu că eram chiar îndreptăţit să fiu fericit cu el acasă? Cum de fratele meu nu s-a prins de acest lucru?

Nefericire şi motive de tristeţe erau pretu­tindeni pe unde ajunsese rob. Răutate şi teamă a simţit peste tot şi a înţeles că acasă nu trăise aşa ceva, deci ceva trebuia privit altfel. Ştia că nu mai merită nimic. Era convins că eşuase total.

Cu toate astea, decide:

Umilinţă? – o merit, deci o voi accepta;

Pedeapsă? – o merit, oricum va fi mai uşoară decât ce am trăit;

Ironie? – nu se moare din asta, o voi ocoli, o voi ignora, o voi suporta;

Marginalizare? – nici nu sper să primesc un loc central, dar şi banca de rezerve, şi tuşa tot sunt mai bune decât decăderea de acum.

Fiul risipitor trăise prin lume, ştia că nu trebuie să-şi facă iluzii. Cu toate acestea, a decis că cel mai bine va fi să-l slujească pe tatăl său, să fie în curtea lui.

De fapt, „risipitorul” în povestea asta nu este fiul, ci tatăl. Din start a fost aşa. Şi nu-i o chestiune de „fraiereală”, aşa cum crezuse fratele cel mare.

În fond, deranjul fratelui mai mare a ex­plodat când a constatat că tatăl lui nu fusese un „fraier”, ci iubise tot timpul. El, care clădise totul pe merite, s-a trezit cu nişte economii într-o valută fără căutare. Era bogat, dar nicio bancă nu-i schimba moneda. Avea Lamborghini în garaj, dar se mulţumea să se simtă bogat şi să-şi lustruiască bogăţia. Ştia citate, dar le servea pentru a răni.

Cum să nu turbezi la faza asta?

Când tupeistul de frate-său a apărut la poar­tă, fratele cel mare a sperat că „golanul” va avea parte de o lecţie publică şi de un spectacol umilitor pe deplin meritate. Dar tatăl lui şi al decăzutului nu ştia decât să iubească. Nu mai era nicio speranţă: pe un tată care iubeşte nu ai cum să-l faci să fie înspăimântător. Acest tată care nu ştie decât lecţia iubirii nu va învăţa niciodată alta. E cumplit să constaţi că singurul nefericit din peisaj eşti tu, din proprie neînţelegere, ca urmare a propriei decizii.

Niciodată nu am înţeles de ce unii creştini au nevoie de păcătoşenia altora pentru ca ei să se considere sfinţi. Nu voi pricepe cu niciun chip de ce trebuie să-i fac pe ceilalţi să se simtă decăzuţi, neputincioşi, neştiutori şi nespirituali, pentru ca eu să mă simt mântuit, bun, impecabil.

Harul nu este pentru petrecerile fiului risipitor, ci harul este ceea ce-l ajută pe un om să se întoarcă acasă şi să fie copleşit de dragostea Tatălui.

Nu laud imaturitatea şi eşecul fiului risipitor, dar deplâng nefericirea din viaţa fratelui mai ma­re, cauza principală a dezertării celui mai mic.

Şansa noastră este că parabola, în primul rând, e despre un Tată risipitor cu iubirea şi ac­ceptarea. n

 

Daniel Chirileanu este director al depar­tamen­telor Tineret și Copii din cadrul Uniunii de Conferinţe.

Joomla SEF URLs by Artio