Tipărire

Decizii extreme

De Iosif Diaconu


Se întâmpla într-un oraş de provincie din sudul României. Erau anii ’80, cu magazine mai mult goale şi cozi interminabile, cu apă la program şi întreruperi de curent fără program. Familiile obişnuite se preocupau de obţinerea celor necesare pentru subzistenţă: zahăr, ulei, lapte etc.

Nu aşa stăteau lucrurile şi în familia aceasta. Era o familie formată dintr-o mamă adventistă, un tată neadventist şi trei copii foarte mici. Seara aceea era, ca cele mai multe în ultimul timp, plină de tensiune pe marginea religiei mamei.

— Dacă nu te laşi de credinţă, te părăsesc, ameninţa tatăl. Şi să te văd atunci ce-o să faci singură, cu trei copii, fără serviciu şi fără lo­cuinţă.

— Nu mă las de credinţă, ţi-am mai spus, răs­pundea calmă mama. Subiectul ăsta este în­chis pentru mine. De credinţă nu mă las, orice ar fi.

— Extraordinar! Tu eşti nebună, nu mai ju­deci! Să ştii că, de data asta, vorbesc foarte serios. Dacă nu te laşi de credinţă, vă părăsesc.

Şi, luând un pix şi o foaie albă, îi porunci soţiei cu hotărâre:

— Scrie: „Eu, numele şi prenumele, declar că, decât să rămân singură, pe drumuri şi cu trei copii, mai bine renunţ la credinţa mea”! Aşa să scrii! Este ultima ta şansă! Dacă nu dai această declaraţie, am terminat-o unul cu celălalt!

Mama a luat pixul şi, cu mâna tremurândă, a început să scrie: „Eu, numele şi prenumele, declar că, decât să renunţ la credinţa mea, mai bine aleg să rămân singură”.

În acel moment, soţul, plin de furie, şi-a lovit soţia, iar aceasta a început să sângereze. Nu după mult timp, cei doi s-au despărţit. Mama, într-adevăr, a rămas singură cu cei trei copii, fără casă şi fără serviciu. Dar, pentru că nu L-a părăsit pe Dumnezeu atunci, nici Dumnezeu nu a părăsit-o niciodată.


Decizia extremă de a fi adventist

Renunţarea la un anumit mod de viaţă şi schimbările pe care le cere Evanghelia nu au fost niciodată o alegere uşoară. A fost un gest cu urmări profunde ca Petru să-şi lase corabia de pescar sau ca Matei să plece de la masa de funcţionar sau ca Pavel să renunţe la statutul de fariseu. A-L urma pe Hristos a fost de la început o hotărâre extremă.

În aproape fiecare comunitate adventistă, există cel puţin o astfel de experienţă. Sunt în poporul nostru oameni care au ales mistria în locul catedrei sau plugul în locul vreunui post de maistru. Au decis să mănânce o pâine grea, dar să aibă privilegiul de a I se închina Domnului în adevărata zi de odihnă.

Pe lângă statutul social, decizia de a fi ad­ven­tist afectează şi relaţiile unei persoane. Oa­menii au prejudecăţi mari când se gândesc la adventişti. Circulă tot felul de poveşti despre practicile şi învăţăturile adventiste. Şi chiar dacă cineva nu împărtăşeşte aceste păreri şi îi cunoaşte pe adventişti ca fiind oameni oneşti şi cinstiţi, totuşi ideea ca un membru al familiei să treacă la „pocăiţi” este privită ca o catastrofă pentru respectiva familie.

Iar prietenii, care altădată formau o companie plăcută în jurul unei mingi sau al unui grătar, nu văd nicidecum rostul acestei credinţe ciudate, care nu are loc nici măcar pentru un pahar cu alcool.

Într-adevăr, este o decizie extremă aceea de a fi adventist. Ea transformă universul omu­lui şi doar cunoaşterea Mântuitorului poate să-i dea cuiva curajul de a alege să Îi servească.

Fraţi şi surori au ales anonimatul, puţinul sau respingerea de dragul lui Hristos. Pentru ei, mai dulce decât mierea a fost Cuvântul lui Dumnezeu şi mai răcoritor decât apa a fost să împlinească Legea Sa neschimbată. Făgăduinţa care le-a fost lăsată este aceea că tot ce au pierdut vor primi însutit aici, iar, la final, răsplata lor va fi viaţa veşnică (Marcu 10:29,30).


Decizia extremă de a trăi adventismul

Marile sacrificii făcute iniţial sunt doar înce­putul drumului. Însă chiar firea pământească este capabilă de anumite sacrificii. De aceea este nevoie de o decizie extremă pentru a trăi adventismul.

Credinţa adventistă nu este doar un refugiu religios ocazional pentru a astâmpăra nevoia de absolut a oamenilor. Credinţa adventistă este o mişcare care animă fiecare gând şi fiecare faptă a celui care îşi însuşeşte această credinţă. Marile adevăruri profetice din Daniel şi Apocalipsa, urgenţa misiunii care vine de la cei trei îngeri şi conştientizarea evenimentului solemn care are loc în aceste zile în Sanctuar îl determină pe credincios să aibă o viaţă de continuă contradicţie cu lumea.

Este nevoie de o decizie extremă de a nu te plafona sub influenţa lumescului pătruns în biserică. Una este pentru un tânăr să fie margi­nalizat de colegii săi neadventişti şi cu totul altceva este să fie „evitat” de tinerii din biserica lui pentru că a ales să trăiască credinţa ca la Carte. Moda acestei lumi, cosmetica şi bijuteriile tot mai prezente pe mâini aşteptătoare au intrat timid printre noi, iar acum îşi caută legitimitate. După ce a hotărât renunţarea la lumesc, atunci când a venit în biserică, este foarte dificil pentru cineva să mai renunţe încă o dată după ce a in­trat. Nu mulţi au puterea să ia această decizie.

Istoria europeană a adventismului ne oferă un precedent trist. Flacăra adventistă, odată voioasă, a fost năpădită de conformismul lumesc, astfel că, în ţările occidentale, adventismul mai conta doar ca cifră (infimă) în statistici. Numai valul de imigranţi, printre care şi români, au mai resuscitat viaţa Bisericii Adventiste din Vest.

Scăderea standardelor niciodată nu a po­căit şi nu a întors pe nimeni la Dumnezeu. Dar nici impunerea mecanică şi legalistă nu a schim­bat niciodată inima cuiva. Denunţarea confor­mismului şi a plafonării necesită la fel de multă pu­tere spirituală ca şi hotărârea iniţială de a te ală­tura bisericii. Curajul de a spune „nu” unor practici nebiblice din biserică presupune mult discernământ şi multă energie spirituală.

Doar asumarea istoriei şi a misiunii acestui popor, înţelegerea profundă a mesajului ad­ven­tist şi trăirea lui integrală vor aduce lumină, bucurie şi satisfacţie în viaţa unui adventist. Altfel, credinţa va fi doar un chin şi acum, dar şi apoi.


Decizia extremă de a rămâne adventist

Este o decizie extremă să alegi să fii adventist, să trăieşti adventismul şi să rămâi adventist. Şi dacă unii fac faţă cu bine primelor două situaţii, totuşi ei nu trec testul timpului.

Nu este vorba de a rămâne adventist, ca mem­bru cu drepturi depline în comunitate, care moţăie prin biserică şi mai lăcrimează la o experienţă dulceagă. Nu este vorba de a rămâne în biserică pentru că n-ai unde să te duci în altă parte. Pentru aceasta, nu e nevoie de prea mult efort. Odată ajuns în biserică, te duce curentul, dacă eşti puţin atent să nu ieşi în decor. Este nevoie de o decizie extremă de a fi pentru tot­deauna îndrăgostit de adventism şi de a cânta cu toată fiinţa: „Sfântă speranţă-n inimă purtăm / Că Domnul vine în curând”. Este nevoie de o de­cizie extremă de a trăi credinţa aceasta într-un mod luminos şi de a contribui la dezvoltarea acestei lucrări.

Gândeşte-te ce a însemnat pentru tine aceas­tă credinţă şi, înainte de a pretinde, vezi cât ai oferit! Eşti convins în inima ta că Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea este biserica lui Hristos? Consideri tu un privilegiu faptul că faci parte din măreţul plan al mântuirii revelat în timpurile noastre prin misiunea acestei biserici? Te bucuri în mod autentic de faptul că ai găsit adevărul prezent şi că acesta te cheamă la o viaţă înaltă şi curată? Nu uita: adventismul nu este o altă religie, ci este acţiunea lui Dumnezeu printre oamenii care trăiesc finalul istoriei! A fi cu Dumnezeu acum înseamnă a fi adventist. De aceea, este nevoie de o decizie extremă să fii, să trăieşti şi să rămâi adventist până la capăt.


Iosif Diaconu este redactor al revistei Curierul Adventist.

 

Joomla SEF URLs by Artio