Tipărire

Marea Luptă te priveşte!

de Iosif Diaconu

     
Ca să fii de partea Binelui trebuie să-L alegi.
Dar pentru a fi în tabăra Răului este suficient să nu alegi nimic.
    

Helmet copy

Privind-o pe regina Ana a României, admiram demnitatea ţinutei sale şi eleganţa pe care o transmitea. Viaţa lângă regele Mihai a fost presărată cu evenimente dramatice, a căror povestire mi-a captat interesul. Însă, din toată istoria lor, un detaliu mi-a atras atenţia în mod deosebit.

De-a lungul timpului, spunea re­gina, fie că au locuit în Elveţia, în An­glia sau chiar în România, au fost vizitaţi de spirite. Acestea erau, de fapt, suflete inofens

ive ale celor morţi care şi-au în­cheiat viaţa cu diverse neîm­pliniri. Spre exem­plu, în Anglia, familia regală a locuit la conacul unui nobil decedat. Deseori, spiritul lui venea şi îi vizita. Acesta prefera camerele copiilor, de unde au tras concluzia că neîmpli­nirea acestui om fu­sese legată de copii.

Datoria oamenilor, spunea regina Ana, este să ajute aceste spirite nefericite să îşi găsească pacea şi drumul spre locul de odihnă. Motiv pentru care, atunci când un spirit îi vizita, chemau un preot care făcea o slujbă pentru acesta. Astfel, spiritul era eliberat de povară şi înceta să mai vină.

Nu mă aşteptam ca un asemenea subiect să se împletească atât de profund cu viaţa unei familii regale. Nu mă aşteptam ca, într-un secol în care ştiinţa a explodat, prin descoperiri şi inovaţii, discuţia despre spirite să se regăsească la un asemenea nivel.

Ambalaj ştiinţific

De la omul simplu până la personalităţi celebre, omenirea şi-a păstrat întotdeauna o fereastră de dialog cu dimensiunea ocultă. Nici măcar regimul totalitar, cu doctrina lui ateistă militantă, nu a putut elimina manifestările de acest tip. Dimpotrivă, există mărturii că, în anumite ocazii, chiar au apelat la mediumuri sau la mijloace paranormale.

Astfel, umanitatea are o viaţă oficială care se hrăneşte din construcţii tehnice şi noutăţi ştiinţifice. Dar, pe lângă aceasta, umanitatea are şi o viaţă ascunsă, care nu se exprimă în calcule şi formule.

Atunci când este parte a unui program şi când aderă la o anumită imagine, omul arată ştiinţific, raţional, previzibil. Însă, când rămâne singur, fără crusta publică, este dispus la orice ne­gociere iraţională. Poate că ideologiile, insti­tuţiile sau discursurile au o structură golită de emoţii supranaturale. În schimb, individul ră­mas singur, retras în intimitatea lui, este foarte vulnerabil la varietatea de apeluri venite din zone necertificate de ştiinţă.

Biblia a anunţat de mult că oamenii, în vre­­mea sfârşitului, îşi vor încredinţa sufletele unor duhuri. „Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui atotputernic” (Apocalipsa 16:14). Există suficiente semne că oamenii sunt pregătiţi să colaboreze cu ele.

Cine ar fi crezut lucrul acesta cu un secol în urmă? Sub auspiciile raţionalismului şi animaţi de avântul tehnologic, oamenii au început să nutrească speranţa unei societăţi perfecte aici, în condiţiile acestea. Foarte mulţi credeau că, prin educaţie, ştiinţă şi dreptate socială, se poate instaura o împărăţie veşnică a omului. Însă secolul al XX-lea, cu războaiele mondiale şi celelalte evenimente ale sale, a împrăştiat repede aburul umanist al prosperităţii terestre. S-a instalat astfel un pesimism general.

În aceste condiţii, oamenii se îndreaptă tot mai mult spre alte surse de speranţă. Iar amestecul de religie şi miracole este soluţia cea mai căutată. Din acest motiv mişcarea charismatică a devenit atât de răspândită. Aceasta depăşeşte graniţele confesionale şi se poate mula cu uşurinţă pe orice structură doctrinară.

Marea Luptă – o realitate de la început

Dispoziţia omului de a coopera cu spiritele este, din păcate, veche. Ea a început din prima zi în care părinţii noştri s-au lăsat fascinaţi de discursul unui şarpe vorbitor. În acea zi, Marea Luptă a fost adusă pe pământ.

Conflictul începuse mai devreme. Acesta a fost iniţiat de un înger de rang superior, ale că­­rui calităţi, credea el, nu erau suficient de apre­ciate de către „conducere”. A reuşit să strângă în jurul lui şi alte fiinţe celeste, cărora le-a „deschis ochii” faţă de „abuzurile” Stăpânului. Limitele protectoare ale Legii divine au fost interpretate ca bariere în calea împlinirii de sine, iar dreptul la autodeterminare a fost utilizat pentru auto­distrugere.

Cerul însă nu era un loc pentru asemenea manifestări. Provocându-şi expulzarea, spiritul rebel a pribegit printre galaxii, căutând un colţ de univers unde să îşi pună în aplicare gândurile. L-a găsit pe Planeta Albastră. Prin „bunăvoinţa” lui Adam şi a Evei, Pământul a devenit cartierul general al îngerului căzut şi teatrul de operaţiuni al conflictului dintre Dumnezeu şi Satana.

De atunci, se plânge mult pe pământ. Chiar Fiul lui Dumnezeu a venit să plângă aici şi a plâns cu lacrimi de sânge. Permiţând ca Fiul Lui să moară din cauza păcatului, Dumnezeu a evidenţiat caracterul nefast al celui răzvrătit şi a obţinut condamnarea definitivă a acestuia şi a demonilor lui.

În aşteptarea sfârşitului

În aşteptarea executării sentinţei, Diavolul îşi numără zilele. Mai sunt puţine şi, din acest motiv, trebuie folosite cu eficienţă. Intensitatea activităţii lui se amplifică în ajunul sfârşitului (Apocalipsa 12:12). Acest lucru nu este greu de observat.

Conform Scripturii (Apocalipsa 13), scopul său este acela de a convinge pe cât mai mulţi oameni să i se alăture în răzvrătire. Pentru aceasta, el pregăteşte cel mai mare spectacol religios. Se va folosi multă lumină şi culoare. În faţa magiei şi a miracolelor executate, discernământul celor mai mulţi va fi anihilat. Iar dacă unii lipsiţi de „simţ artistic” nu gustă asemenea reprezentaţii, vor fi ajutaţi să intre în armata amăgiţilor prin interdicţii şi ameninţări. Marca întunericului nu are preferinţă: pe frunte sau pe mână e totuna.

Dezamăgirea ştiinţei, care face progrese, dar nu în direcţia aşteptată, falimentul ideologiilor şi eşecul prosperităţii capitaliste au creat un gol pe care oamenii caută să îl umple cu noi speranţe. Pentru a umple acest gol, Diavolul pregăteşte acel spectacol magico-mistic. Spiritele sale lu­crea­ză pentru aceasta, iar oameni de la toate nivelurile sociale şi intelectuale sunt din ce în ce mai deschişi şi mai structuraţi pentru asemenea aşteptări.

Oastea Domnului

Ce se întâmplă în acest timp cu biserica lui Hristos? Biserica a fost special creată pentru a fi purtătoare de stindard în conflictul cu for­ţele întunericului. Pentru vremea sfârşitului, bisericii i s-a încredinţat o misiune specială de a avertiza lumea cu privire la marea amăgire. Cele trei mesaje profetice din Apocalipsa 14 sunt răspunsul lui Dumnezeu dat, prin biserică, ofensivei satanice. Aceste mesaje conţin semnele de identificare ale adevăratei credinţe şi denunţă conspiraţia demonică.

Ce face biserica lui Hristos de astăzi? Dacă Diavolul, simţind sfârşitul, îşi intensifică acti­vitatea, soldaţii lui Hristos parcă se pregătesc de vacanţă. Se instalează printre noi tot mai mult o atitudine de spectator. Iar spectatorul nu caută credinţă, ci spectacol. El nu se implică. El plă­teşte (zecimea) şi priveşte. Participarea la bise­rică, ascultarea de predici etc. – toate au ca scop nu schimbarea, ci amorţirea conştiinţei. După ce şi-a îndeplinit astfel cota de exerciţiu religios, creştinul adventist îşi poate continua în voie viaţa de laodiceean.

Tipul acesta de credinţă se mai ca­racterizează printr-o anumită con­cepţie. Laodiceeanul crede că „aici e adevărul”. Însă, pentru el, acest lucru nu este o valoare, ci un refren spus din inerţie. El nu a descoperit importanţa adevărului, dar s-a ni­merit să fie printre cei care zic aşa. Şi spune şi el ca ei. Adventistul lao­di­ceean nu se bucură de mesajul identităţii sale şi nu suferă pentru împlinirea lui. Este ca un copil care primeşte totul de la părinţi, dar nu preţuieşte nimic, pen­tru că nu a participat la agonisire.

A spune că „aici e adevărul” şi a vedea acest lucru doar ca pe o acceptare intelectuală amorţită nu va avea nicio putere în faţa ofensivei magico-religioase a marelui apostat. Dacă nu ai simţit bucuria descoperirii mesajului divin şi dacă nu te identifici cu el în viaţa de zi cu zi, eticheta de adventist nu are niciun efect în plan etern. Sigiliul lui Dumnezeu nu este ca semnul fiarei. Acesta poate fi pus doar pe frunte.

Marea Luptă nu este o opţiune

În conflictul dintre Bine şi Rău nu există poziţie de neutralitate. Marea Luptă te priveşte; nu ai opţiunea de a te implica sau nu. Cine nu alege, de fapt alege. Cine nu se implică, de fapt se implică. Ca să fii de partea lui Dumnezeu, trebuie să iei o decizie. Dar ca să fii de partea Răului, este suficient să nu decizi nimic. Diavolul îţi poate pune semnul apartenenţei doar pe mână.

Data de 21 ianuarie este momentul de lansare a proiectului de a răspândi cartea Tragedia vea­curilor. S-a pregătit o ofertă de excepţie atât în ce priveşte preţul, cât şi calitatea. De la amvoane se vor adresa apeluri pentru implicare. Va fi o nouă ocazie de a ne scutura de automulţumirea spirituală.

Poţi face lucrul acesta ca pe o chestiune for­mală. Aprins de atmosfera creată, vei cumpăra câteva cărţi, le vei da expeditiv unor (ne)cunos­cuţi şi … gata. Laodiceeanul răsuflă mulţumit că şi-a făcut norma.

Însă, după cum am văzut, Marea Luptă nu este doar o carte. Este o realitate pe care nu o poţi trăi în episoade. În fiecare zi, vrând-nevrând, suntem combatanţi în Marea Luptă. Nu putem alege dacă să intrăm în luptă sau nu; putem însă alege sub steagul cui luptăm.

Roagă-te Domnului să te ajute să înţelegi acest eveniment! Implică-te, dar nu doar material, ci şi cu inima! Dăruieşte cartea Tragedia veacurilor, dar dăruieşte, prin viaţa ta, mesajul ei zi de zi.

„Eu de-al cui sunt?”

Datorez această experienţă fratelui pastor Ioan Baston. În anul 1953, pe când era la Bârlad, a mers cu Sfânta Cină la domiciliul unei surori care nu se putea deplasa la biserică. Când a ajuns acasă la ea, sora aceasta era foarte frământată în conştiinţa ei.

– Mă mai iartă pe mine Dumnezeu, frate pastor?

– Dumnezeu ne iartă de toate păcatele, dacă ne pocăim, a răspuns fratele Baston.

– Pe mine nu mă mai poate ierta, s-a plâns sora.

– De ce, soră, ce ai făcut?

– Acum vreo zece ani, pe vremea lui An­tonescu şi a legionarilor, noi, adventiştii din Bârlad, am fost duşi la judecată. Ni s-a cerut să ne lăsăm de credinţă, dacă nu, vom fi condam­naţi. Am fost ameninţaţi, jigniţi, batjocoriţi. Însă noi am rămas fermi pe poziţie. Când au vă­zut că nu reuşesc să ne convingă, ne-au scos afară şi au început să ne interogheze pe rând. Eu am fost ultima. Mi-au pus înainte aceleaşi alterna­tive: renunţ la credinţă sau voi fi condamnată. Nu am cedat. Dar ei mi-au spus că sunt singura care mă încăpăţânez prosteşte. Toţi ceilalţi au renunţat la credinţă, îmi ziceau ei. Când am auzit acest lucru, mi-am pierdut curajul şi am semnat că renunţ. Apoi ne-au strâns pe toţi. Când s-a dat sentinţa, am aflat adevărul: doar eu am renunţat şi am fost eliberată, iar ceilalţi fraţi au fost reţinuţi. Când am văzut că am fost amăgită, m-am răzgândit şi am vrut să rămân cu fraţii mei în arest. Dar jandarmii nu m-au lăsat. Îmi spuneau că sunt liberă. În timp ce mă străduiam să mă alătur grupului de fraţi, unul dintre jandarmi mi-a spus nişte cuvinte care mă torturează şi astăzi: „Nu poţi să mai stai cu ei, pentru că acum eşti de-a noastră!” Aceste cuvinte mă ard chiar şi acum. Cum să fiu eu de-a vrăjmaşului, când am cântat, m-am rugat şi am studiat cu poporul Domnului?

Fratele pastor a încurajat-o, spunându-i că, dacă îi pare rău, Domnul o poate ierta şi de acest moment de slăbiciune.

Este timpul să îţi pui în mod serios întrebarea: „Eu de-al cui sunt?”

Joomla SEF URLs by Artio