Tipărire

Momente cruciale din istoria Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea

De Beniamin Roșca


Era în august 1831, când autodidactul în cercetarea profețiilor biblice William Miller (1782-1849) i-a promis lui Dum­nezeu că, dacă va primi invitația de a-şi îm­părtăși des­coperirile care priveau „vremea sfârșitului” (vezi Daniel 10:14 și 12:4,9), îi va da curs. Mai târziu, i s-au asociat în predicarea imi­nenței celei de-a doua veniri Josiah Litch (1809-1886), pastor metodist episcopalian, și Joshua Himes (1805-1895), un geniu organizatoric, și mulți alții care, împreună, au dat naștere mișcă­rii adventiste millerite din Statele Unite. Cum perioada dintre primăvara lui 1843 şi cea a lui 1844, propusă ca timp al revenirii lui Isus, a tre­cut, interpretarea dată de Samuel Snow, care sta­bilea că 22 octombrie era în acel an Ziua cea mare a Ispășirii, a fost desemnată „marea zi”. Ea a de­venit însă ziua marii dezamăgiri. Isus nu a venit.


Sanctuarul, sau ce s-a întâmplat la 22 octombrie 1844

În revista Voice of Truth din 7 noiembrie 1844, Joseph Marsh, un alt asociat a lui Miller, scria: „Nu putem totuși admite că Marele nostru Preot nu a împlinit în această zi ceea ce sistemul ceremonial ne îndreptăţește să credem că urma să facă. Noi credem că El a împlinit tipul (simbolul).” În aprilie 1845, Hiram Edson, O. R. L. Crosier și H. Hahn publicau, în The Day Down, concluzia la care ajunseseră în urma studierii capitolelor 8 și 9 din Epistola către evrei: Isus Hristos Şi-a început lucrarea de Mare-Preot în sanctuarul din ceruri la 22 octombrie 1844.

Sabatul

În primăvara lui 1844, o baptistă de ziua a șaptea l-a convins pe Frederick Wheeller, un predicator laic, că Sabatul biblic este adevărata zi de odihnă. Împreună cu pastorul lor, mai mulți membri au format prima comunitate de păzitori ai Sabatului printre milleriți. Au urmat Joseph Bates, în mai 1845, apoi J. N. Andrews și, mai târziu, James White și Ellen Harmon. În cursul anului 1846, cele două descoperiri doctrinare amintite s-au unit în convingerile unora dintre ei, cum ar fi J. Bates și H. Edson.


Darul Spiritului Profetic

În decembrie 1844, Ellen Harmon, o tânără de 17 ani, fiind la o întâlnire de rugăciune împreună cu patru prietene adventiste, a avut o primă viziune încurajatoare pentru grupul celor care fuseseră dezamăgiți, dar care credeau cu statornicie că experiența așteptării lor nu fusese un fals. În viziune a văzut o cărare îngustă, care ducea până la Noul Ierusalim, cărare de pe care mulți continuau să cadă. Alții însă, încrezători, au ajuns la țintă. Această viziune a fost urmată de altele prin care Dumnezeu a îndrumat mișcarea adventiștilor păzitori ai Sabatului. Aceștia au considerat viziunile primite de Ellen Harmon ca fiind împlinirea celei de-a treia caracteristici a rămășiței – prezența darului profetic, așa cum este el specificat în Apocalipsa 12:17 și explicat în Apocalipsa 19:10.


Organizarea Mişcării Adventiste de Ziua a Şaptea

După excluderea din bisericile unde fuseseră membri, în vara lui 1844, milleriții aveau oroare de orice formă de organizare a bisericii, considerând-o Babilon. Dar dificultățile de a finanța predicarea și tipărirea noilor lor convingeri i-au determinat să treacă peste acest munte emoțional. Astfel, după ce, în 1853, a fost organizată prima Şcoală de Sabat, în 1854 a avut loc prima adunare în corturi, în 1859 a fost adoptat sistemul dăruirii sistematice, iar în 1860 s-a ajuns la un consens pentru înființarea asociației Advent Review Publishing astfel încât să poată deține legal proprietăți. La 1 octombrie 1860, a fost adoptat numele „adventiști de ziua a şaptea”. Următorul pas a fost făcut în 1861, când au fost organizate primele biserici locale și prima conferință (federație) de biserici. Între 20 şi 22 mai 1863, cele șase conferințe înființate până atunci s-au unit într-o Conferință Generală. Luând proporții mondiale, în 1913 s-au mai adău­gat structurii inițiale a bisericii diviziunile Conferinței Generale, după ce, în 1894, a fost or­ganizată în Australia prima uniune de con­ferințe.


Publicaţiile

Încă din mișcarea millerită, principalul vehi­cul de transmitere a adevărurilor mântuitoare descoperite l-au constituit materialele tipărite. După prima publicație, A Word to the Little Flock, editată de soții White și de J. Bates ca urmare a unei viziuni, a apărut, în august 1847, Present Truth, prima noastră revistă. A urmat Adventist Review, care a rămas până astăzi, sub diferite denumiri, publicația oficială a bisericii.

Edituri și tipografii răspândite în toată lumea au adus la cunoștința a milioane de oameni adevărul prezent. În 1874, The Signs of the Times a început să fie retipărit (după apariţia lui în 1840) pentru publicul neadventist. În 1875, s-a înființat editura Pacific Press Publishing Association. Noile mijloace de comunicare – radioul și televiziunea – au fost și ele folosite în  același scop. În 1942 s-a inaugurat Radio Voice of Prophecy, în 1950 a luat fiinţă rețeaua de televiziune Faith for Today, în 1971, Adventist World Radio (AWR), iar, recent, rețeaua mondială Hope Channel.


Un nou stil de viaţă

Încă din 1821, Joseph Bates a făcut schimbări majore în stilul de viață. Atunci a renunțat la băuturile tari, iar în 1822, la vin și tutun. Apoi, la ceaiul negru, unt, grăsimi, cartofi prăjiți și prăjituri pentru a fi gata de revenirea lui Isus. În 1848, convinsă printr-o viziune, Ellen White recomanda renunțarea la tutun, ceai și cafea. Au urmat recomandări cu privire la igienă și alimentație în general.

În primăvara anului 1863, Ellen White a pri­mit cea mai complexă viziune cu privire la stilul de viață. În 1866, a apărut revista The Health Reformer. În același an, s-a deschis Western Health Reformer Institute, ca un nou mijloc de promovare a descoperirilor cu privire la in­flu­ența hotărâtoare a stilului de viață asupra să­nătății fizice și spirituale. Din acest început, s-a dezvoltat o rețea mondială de instituții de sănătate deținute de biserică.

James White a avut un rol esențial în orga­ni­zarea acestor instituții și a luptat pentru cali­ficarea la cel mai înalt nivel posibil ale cadrelor medicale.

Un alt mare promotor, un adevărat geniu medical, a fost John H. Kellogg, cel care a dat strălucire și forță întregului sistem.


Un sistem educaţional propriu

Anii de formare insituțională a unui copil sunt esențiali pentru viitorul său, de aceea, încă
din 1853, Martha Byington, o învă
țătoare, orga­niza o primă școală printre adventiști. În 1872, se înființa prima școală confesională, avându-l ca director pe G. H. Bell, ca urmare a unei vi­ziuni detaliate cu privire la principiile unei edu­cații autentice, viziune pe care Ellen White a primit-o în luna ianuarie a aceluiași an. S-a pus apoi la punct și un sistem de finanțare a școlilor, care a dus la formarea celui mai mare sistem educațional deținut de vreo biserică protestantă.

Caracterul, capacitatea de a gândi cu propria minte, educația pentru minte, inimă și mână, excelența în toate acestea sunt câteva din reperele acestui sistem.


Lucrarea misionară

De la concepția restrânsă a unei lucrări ame­ricane, astăzi, biserica din America de Nord re­prezintă doar 7% din numărul de membri. Prin toate instituțiile bisericii – de sănătate, educație sau comunicare – s-a dezvoltat un puternic sis­tem de susținere, formare și trimitere de mi­si­o­nari.

Printre primii – e adevărat, nesusținut de biserică – a fost Michael Bellina Czechowski (1818-1876), care a debarcat în Italia în 1864 și a botezat primii adventiști de ziua a șaptea în Piemont. A trecut apoi în Elveția, la Tramelan, unde a înființat prima comunitate adventisă de ziua a șaptea europeană, cu aproximativ 60 de membri.

De aici a plecat, în 1869, James Erzberger în Statele Unite pentru a fi instruit, devenind primul pastor adventist din Europa hirotonit. În 1869, Czechowski a ajuns în Transilvania, iar, în 1870, la Pitești, unde a format o grupă în casa familiei Aslan.

După chemarea de a evangheliza marile orașe americane, în 1874, John N. Andrews a fost trimis ca misionar în Europa. Au urmat apoi mii de misionari trimiși în toată lumea. Vasele și avioanele misionare, spitalele și școlile, publicațiile și multe altele au făcut ca Biserica Adventistă să fie, alături de cea romano-catolică, cea mai prezentă biserică în lume. Totuși marea lucrare misionară este încă în viitor, nu doar pentru „Fereastra 10-40” sau pentru lumea secularizată euro-americană, ci pen­tru orice om din orice popor și de orice limbă.


Evenimente majore din anii de maturitate şi cei finali

1888, Mineapolis – Este un mo­ment contro­versat până azi. Prin doi tineri susținuți de Ellen White a fost prezentată clar solia îndreptățirii prin credință. Unii au înțeles-o, alții nu. Unii au acceptat-o teoretic, alți au practicat-o. Prin experiența celor din urmă, s-au evidențiat primii stropi ai ploii târzii.

1901, reorganizarea – La începutul anilor 1900, numărul adventiștilor de ziua a şaptea a trecut de 75 000, răspândiți fiind pe 5 continente. Conducerea centralizată la Battle Creek nu mai corespundea nevoilor, motiv pentru care, în 1901, s-a născut rețeaua mondială a uniunilor de conferințe. În 1903, sediul Conferinței Generale a fost mutat la Washington, D.C., pentru a servi mai bine o biserică mondială.

Anii 1900, criza Kellogg și Conradi – Dez­voltarea disproporționată a lucrării medicale, brațul drept al bisericii, care se finanța și creștea prin ea însăși, a dus la o atitudine nefirească a doctorului Kellogg față de biserică. Finalul a fost despărțirea. Spitalul ridicat inițial a ars. Tipo­grafia și editura au ars și ele în cursul publicării cărții eretice The Living Temple [Templul cel viu], scrisă de același Kellogg. Avea să rămână corpul bisericii fără un braț? Nu, nu a rămas. Erau destule minți dispuse să primească planul divin și brațul a fost refăcut.

Deși mai puțin observată de istoricii ad­ven­tiști americani, dar mult mai aproape de noi, este criza Conradi. În încercarea de a „euro­peniza” adventismul, Conradi a mers prea de­parte și a inițiat, în 1903, Conferința Generală Europeană. Ea avea să dăinuie până în 1913. În contrapondere, Conradi a fost numit vice­pre­ședinte al Conferinței Generale, dar visul acestui scriitor și misionar era mai mare. În acea epocă, numărul adventiștilor europeni era sensibil egal cu cel al americanilor. Fiind în dezacord cu Ellen White, Conradi a devenit baptist de ziua a șaptea. Influența lui se resimte până azi în unele biserici din Europa.


Războaiele mondiale

Primul Război Mondial, în urma căruia unele națiuni europene s-au eliberat de sub tutela vechilor imperii, a dus la o „naționalizare” a adventismului, în încercarea adventiștilor de a se dovedi loiali țărilor lor. În Germania, aceasta a dus până la divizarea bisericii prin nașterea Mișcării Adventiștilor Reformiști. În alte țări, adventismului i s-au infuzat puternice caracteristici liturgice naționale.

Perioada interbelică, prea scurtă pentru vindecarea tuturor rănilor, urmată de al Doilea Război Mondial, a produs un val căruia biserica i-a făcut față cu greu: durere, disperare, moarte. O parte a lumii a intrat în sistemul comunist, bisericile din acele țări fiind rupte de biserica mondială. Totuși, pe plan global, biserica a cres­cut. Sistemul de susținere al Conferinței Generale, Radio Adventist Mondial, publicațiile, ADRA International, Asociația pentru Apărarea Libertății Religioase – toate și-au făcut partea.


La drumuri şi la garduri

După 1900, biserica a crescut generos, atât în Statele Unite, cât și pe plan global. Așa se face că 1979 este anul în care Diviziunea America Centrală a devenit cea mai importantă diviziune din punct de vedere numeric. Între timp, alte diviziuni din Africa, America de Sud și Asia de Sud-Est au depășit și ele milionul de membri. S-a simţit însă un recul în Europa, Japonia și în unele zone ale Americii de Nord.

Remarcabil este faptul că, în ciuda marii di­ver­sități etnice a membrilor și în ciuda con­dițiilor generale în care îşi duce existenţa, bi­serica a rămas unită. O manifestare a acestei uni­tăți a fost votarea, în 1980, la o sesiune a Conferinței Generale, a declarației doctrinare a bisericii, rezumată în cele 27 de puncte.


Postmodernism

Globalizarea și secularismul sunt provocări uriașe pentru biserică. Congregaționalismul și organizațiile independente sunt și ele zone du­reroase pe trupul bisericii. Individualismul, fu­ga după bunuri materiale, slăbirea familiei, confuziile doctrinare erodează biserica. În ciuda acestor lucruri, cei care vor adopta viziunea lui Dumnezeu, o realitate pe care Ioan a văzut-o și a descris-o în Apocalipsa 7 și 14, vor fi parte din ea.

 

Beniamin Roșca este pastor în districtul Gherghiţa, Prahova.

Joomla SEF URLs by Artio