Tipărire

Reţinerea zecimii - Ce spune Ellen White despre acest lucru?

De Angel Manuel Rodriguez


Conform lui Ellen White, motivaţia de a da zecime nu se bazează doar pe dimensiunea emoţională a fiinţei umane, ci, în mod deosebit, pe aspectele spirituale, afective, morale şi raţionale ale personalităţii sale. A da zecime necesită un angajament total faţă de Dumnezeu prin pocăinţă şi convertire, o viaţă dedicată lui Dumnezeu, receptivă la con­ducerea Duhului lui Dumnezeu şi la îndem­nurile Sale la ascultare faţă de voinţa descoperită lui Dumnezeu.

Sacrificiul lui Hristos pe cruce, arată Ellen White, cere un răspuns din partea cre­din­­cio­şi­lor exprimat în mai multe forme, printre care şi zecimea. Statutul de Stăpân al lui Dumnezeu şi bunăvoinţa Lui de a ne face ad­ministratorii Lui ar trebui să ne mişte inima şi să ne facă să răspundem încrederii Lui prin returnarea zecimii ca ispravnici credincioşi, re­cunoscându-I astfel stăpânirea.


Putem opri zecimea pentru a o folosi „mai bine”?

Am dori însă să punem și altfel problema. Există condiţii în care ar fi corectă reţinerea zecimii sau folosirea ei în mod necorespunzător? Răspunsul pe care ni-l oferă Spiritul Profetic este un categoric „nu”. Nu există niciun pre­text valabil pentru a nu-I da zecimea lui Dum­nezeu. Ellen White nu acceptă sărăcia ca motiv. Din moment ce zecimea este proporţională cu venitul, zecimea omului sărac „va fi o sumă proporţional modestă, iar darurile lui vor fi, de asemenea, pe măsura posibilităţilor sale. Dar nu valoarea darului contează când acesta este acceptat de Dumnezeu, ci intenţia inimii, spiritul de recunoştinţă şi iubirea pe care acesta le exprimă” (SACV 73, 74). Nici datoria nu este un argument pentru a reţine zecimea. Cei care folosesc banii lui Dumnezeu pentru a-şi plăti datoriile, spune ea, au probleme religioase şi spirituale serioase. Ei nu au luat o „poziţie hotărâtă pentru a asculta de Dumnezeu” (SACV 93). Problema lor reală este egoismul (1M 225).


Dar dacă pastorii nu sunt de încredere?

Ellen White, de asemenea, refuză să admită că lipsa de încredere în administratorii bisericii ar fi un argument valid pentru a reţine zecimea sau a nu da zecime deloc. Reacţia ei la situaţia din Conferinţa Michigan, din 1890, ilustrează poziţia ei cu privire la acest subiect.[1] Ea descrie în termeni foarte negativi condiţiile lucrării din Michigan. Limbajul folosit este uneori dur și direct. De exemplu: „Nu sunt bogaţi în cunoştinţe spirituale şi înţelepciune cerească, ci sunt uscaţi şi fără Hristos.” „Inima vorbitorului nu a fost transformată prin har.”[2] Spune chiar că „bisericile ar duce-o mai bine fără asemenea prezbiteri şi pastori. Banii sunt luaţi din vistieria Domnului pentru a sprijini pe cei care sunt nepocăiţi, care au nevoie ca cineva să-i înveţe cele dintâi principii ale Evangheliei, care este Hristos în ei, nădejdea slavei.”[3]

Starea spirituală a pastorilor are un efect nociv asupra membrilor bisericii care s-au hotărât să nu mai dea zecimea. Sora White se referă la Maleahi şi îi întreabă: „Nu vedeţi că nu este bine în niciun caz să reţineţi zecimile şi darurile numai pentru că nu sunteţi de acord cu ceea ce fac fraţii voştri? Zecimea şi darurile nu sunt proprietatea omului, ci sunt folosite pentru a îndeplini o anumită lucrare pentru Domnul.”[4] Aici, ea se foloseşte de natura zecimii ca să-şi argumenteze opinia, însă, după aceea, foloseşte argumentul responsabilităţii morale pentru a reafirma obligaţia membrilor bisericii de a da zecime: „Poate că sunt și pastori nevrednici care primesc salariu din zecime, … dar să nu greşiţi prin a reţine de la Domnul ce este proprietatea Lui.”[5] Administratorii vor da socoteală înaintea Domnului, dar nimeni să nu se folosească de gre­şelile lor pentru a justifica jefuirea lui Dumnezeu.

Trebuie să menţionăm că, în acelaşi timp, Ellen White i-a încurajat pe membri să-şi ex­prime dezaprobarea faţă de cei ce greşesc: „Veţi jefui voi pe Dumnezeu considerând că administrarea lucrării nu este corespunzătoare? Aduceţi-vă problemele în mod simplu şi deschis, cu spirit corespunzător, în faţa persoanelor responsabile! Trimiteţi petiţiile voastre ca lu­cru­rile să fie îndreptate şi puse în ordine, dar să nu vă retrageţi din lucrarea lui Dumnezeu şi să nu fiţi necredincioşi numai pentru că alţii nu procedează corect!” (SE 227). Aceasta cere Domnul de la membri, dar îi şi mângâie: „Chiar dacă mijloacele consacrate astfel vor fi greşit folosite, astfel încât ele nu vor îndeplini scopul avut în vedere de dăruitor – slava lui Dumnezeu şi salvarea de suflete –, cei care au făcut sacrificiile cu sinceritate, vizând numai slava lui Dumnezeu, nu-şi vor pierde răsplata (2M 518).

Ellen White accentuează şi respon­sabilitatea conducătorilor bisericii în lucrarea lor şi în folosirea zecimii şi a darurilor. „Vistieria lui Dumnezeu este alimentată de zecime, care este considerată ca un fond sfânt. Este a lui Dumnezeu şi trebuie dăruită în mod generos, ca lucrarea să fie susţinută. Cei care sunt în poziţii de răspundere trebuie să procedeze în aşa fel, încât oamenii să aibă o puternică încredere în ei. Aceşti oameni n-ar trebui să se teamă să aducă la lumina zilei orice aspect din administrarea lucrării” (13MR 198).


Nu-L putem înşela pe Dumnezeu

Abordând problema reţinerii zecimii, Ellen White menţionează foarte des blestemul din
Maleahi 3:10. Ia acest blestem foarte în serios
și îl interpretează ca fiind absenţa binecuvân­tării promise pentru cei care dau zeci­me. Este egală cu privarea de bunuri ce­reşti sau de pros­peritatea care vine în urma dăruirii zecimii, care ne dă posibilitatea de a-I da şi mai mult Dom­nului. De aceea poate să afirme: „Când Îl jefuim pe Dumnezeu de zecime, ne jefuim pe noi înşine, pentru că pierdem comoara ce­rească. Ne lipsim de binecuvântările Dom­nului”[6]. La întrebarea: „De ce prosperă cei care nu dau zecime?”, ea răs­punde: „Unele dintre aceste persoane bene­ficiază încă de o pros­peritate aparentă. Prin mila Sa, Dumnezeu le dă încă o şansă de a-și da seama de păcatul lor şi de a se lepăda de el.”[7] Dumnezeu mai încearcă să-i convingă că bine­cu­vântările vin din mâna Lui binevoitoare. Dar sunt persoane „care simt deja blestemul Lui asupra lor. Ajung în circumstanţe foarte grele şi au din ce în ce mai puţine posibilităţi să dea, pe când, dacă ar fi pus dreptul Domnului pe primul loc şi dacă ar fi adus darurile lor de bunăvoie, ar fi fost binecuvântaţi cu mult mai multe resurse pentru a da”[8]. În acest caz, lipsa binecuvântărilor abundente de la Dumnezeu este menită să-i facă să-L pună pe Domnul pe primul loc în viaţa lor. Să observăm că scopul binecuvântărilor este de a ne face capabili să-I dăm mai mult Domnului.

În concluzie, Ellen White spune: „A zecea parte din tot ce ne-a dat Domnul Îi aparţine Lui; voi L-aţi jefuit pe Dumnezeu când aţi folosit zecimea în interes personal. Acesta este un fapt sigur înaintea lui Dumnezeu”[9].


 

Acest material a fost preluat din lucrarea Zecimea în scrierile lui Ellen White, 2001, de Ángel Manuel Rodríguez.




[1] „The Work in Michigan”, 2 ST 71-79.

[2] Ibidem, p. 73.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem, p. 74.

[5] Ibidem.

[6] „Tithes”, Pacific Union Recorder, 10 octombrie 1901, par. 3.

[7] „Holyday Gifts”, Review and Herald, 26 decembrie, 1882, par. 16.

[8] Ibidem.

[9] „The Duty of Paying Tithes and Offerings”, Review and Herald, 10 decembrie 1889, par. 1.

Joomla SEF URLs by Artio