Tipărire

Valoarea crucii

De Dumitru Popa

„Căci Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi.” (Marcu 10:45)

 

În atelierul de dulgherie din Nazaret, Isus stătea, dezbrăcat până la brâu, lângă o capră de lemn pe care Îşi aşezase fierăstrăul. Îşi îndreptă ochii spre cer … Expresia feţei Sale era una de durere sau de extaz ori – de ce nu? – poate de amândouă. Îşi întinse mâinile, ridicând ambele braţe deasupra capului. În momentul acela, ultimele raze ale soarelui pătrunseră prin uşa deschisă, proiectând o umbră întunecată, sub forma unei cruci, pe peretele din spatele Său.

Da, este un mare şi permanent adevăr acela că viaţa şi activitatea mesianică a Domnului Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului, s-au desfăşurat în umbra crucii.

Iubirea divină a luat hotărârea ca Domnul Hristos să urce Golgota omenirii răzvrătite şi să-Şi dea viaţa pentru ca, prin moartea Sa ispăşitoare, oricine crede în El şi-L primeşte ca Mântuitor personal „să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16).

Despre acest adevăr fundamental al planului de mântuire ne vorbeşte şi profetul Isaia, evanghelistul Vechiului Testament, atunci când spune: „El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi” (Isaia 53:5).

Spre deosebire de noi, muritorii, Domnul Hristos nu Şi-a dat viaţa pentru o idee, ci El, în mod voluntar şi din iubire, a pătimit pe crucea Golgotei şi a fost ţintuit pe ea conştient fiind de misiunea Lui. El a deschis fiecăruia dintre noi, simpli oameni păcătoşi, porţile veşniciei, dacă vom da curs invitaţiei divine care ni se adresează: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, … şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre!” (Matei 11:28,29).

Mulţi profeţi, mulţi slujitori ai lui Dumnezeu au suferit persecuţii şi şi-au dat viaţa ca martiri în apărarea adevărului mântuitor, dar nu aceasta le-a fost chemarea. Domnul Hristos a venit însă ca să-Şi dea viaţa ca jertfă răscumpărătoare (Marcu 10:45), spunând: „Acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi” (Marcu 14:24).

Pentru toţi cei ce se roagă: „Vină Împărăţia Ta!”, un lucru rămâne clar, şi anume că nu Îl poţi înţelege pe Domnul Hristos şi nu poţi înţelege nici lucrarea mântuirii dacă nu ajungi să înţelegi şi să preţuieşti crucea Lui, lucrarea jertfei Sale dătătoare de viaţă veşnică, dacă nu ajungi să înţelegi şi să accepţi că Domnul Hristos a venit să moară pentru ca noi, prin credinţă, printr-o reală pocăinţă şi printr-o trăire în ascultare de El, să putem fi mântuiţi.

Da, Domnul Hristos a venit ca Miel al lui Dumnezeu adus jertfă ispăşitoare pentru toţi, dar, din nefericire, a fost şi este primit de puţini.

Apostolul Pavel a înţeles bine esenţa creşti­nismului practic atunci când a mărturisit des­chis: „Pentru mine a trăi este Hristos” (Filipeni 1:21).

Pentru apostolul neamurilor, biserica nu era numai o simplă păzitoare a adevărurilor is­torice. Pentru el, după experienţa de la porţile Damascului, crucea Golgotei – jertfa Fiului lui Dumnezeu care a transformat istoria, întinzând o punte peste prăpastia păcatului – era totul. De aceea, în ce-l privea pe el şi pe cei pentru care lucra şi se ruga, ţinea să spună în mod hotărât: „Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos, şi pe El răstignit” (1 Co­rinteni 2:2).

În lumina care izvorăşte de la Calvar, taina crucii clarifică toate celelalte taine, căci Hristos în noi este „nădejdea slavei” (Co­loseni 1:27).

Pentru Dumnezeu, valoarea oricărui suflet este inestimabilă, de aceea Domnul Hristos ne-a săpat pe palmele Sale pe crucea mântuirii noastre.

Apostolul Pavel ştia, din proprie experienţă, că păcătosul trebuie confruntat cu realitatea cutremurătoare a crucii, simbol al iubirii divine care se jertfeşte pentru ca niciunul să nu piară.

Cuvântul inspirat ne spune: „Asupra Dom­nului Hristos, ca înlocuitor şi garant al nostru, a fost pusă nelegiuirea noastră, a tuturor. Vinovăţia fiecărui urmaş al lui Adam apăsa asupra inimii Sale. […] Pe cruce, Domnul Hristos a simţit groaza pe care o va simţi păcătosul atunci când harul lui Dumnezeu nu va mai mijloci în fa­voarea lui” (Hristos, Lumina lumii, București, Editura Viață și Sănătate, 2002, p. 704).

După cum Domnul Hristos a fost crucificat împreună cu doi tâlhari, iar crucea Lui a fost aşezată la mijloc, între ei, tot astfel crucea Lui a fost aşezată în mijlocul unei lumi care zace în păcat. Cuvântul adresat tâlharului pocăit se extinde asupra tuturor acelora care, în umilinţă şi pocăinţă, cad la piciorul crucii deplin conştienţi de nevoia harului iertător în experienţa lor creş­tină şi rostesc: „Doamne, ai milă de mine, păcătosul!”. Aceasta în virtutea faptului că „sân­gele lui Isus Hristos … ne curăţeşte de orice pă­cat” (1 Ioan 1:7), pentru că Domnul Hristos „a murit pentru păcatele noastre” (1 Corinteni 15:3).

În evenimentele crucificării Domnului Hristos, o figură simbolică şi luminoasă a fost aceea a lui Simon din Cirene, care a fost pus să poarte crucea grea pe Via Dolorosa. El a fost şi rămâne un simbol a ceea ce se cere azi din partea fiecăruia dintre noi.

Purtarea crucii spre dealul Căpăţânii a fost o binecuvântare pentru Simon din Cirene şi, din acel moment, el avea să-I fie totdeauna recu­nos­că­tor lui Dumnezeu pentru experienţa sa. Pentru el, purtarea crucii Domnului Hristos a fost o favoare şi o binecuvântare şi a ră­mas întot­dea­una, cu pocăinţă, lepădare de sine, recunoştinţă şi bucurie, sub povara şi binecu­vân­t­area ei.

Astăzi, în anul de graţie 2012, mai este valabil lucrul acesta şi pentru noi? Ce loc mai ocupă crucea Domnului Hristos în experienţa vieţii noastre de credinţă?

Să nu uităm că dragostea autentică se ma­nifestă totdeauna printr-o slujire dezin­tere­sa­tă, din iubire, după modelul divin, căci „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16).

***************

„Fiul nevinovat al lui Dumnezeu atârna pe cruce, trupul Său era sfârtecat în bătăi, mâinile acelea, atât de des întinse pentru binecuvântare, erau pironite pe cruce, picioarele acelea, neobosite în a sluji din iubire, erau ţintuite pe lemn, acel cap împărătesc era străpuns de coroana de spini, buzele acelea tremurânde erau gata să strige de durere. Şi toate suferinţele îndurate – picăturile de sânge care se prelingeau din capul, din mâinile şi picioarele Sale, chinurile care I-au zguduit fiinţa şi durerea de nedescris care I-a umplut sufletul atunci când Tatăl Şi-a ascuns faţa de El – vorbesc fiecărui copil al neamului omenesc, declarând: Pentru tine Fiul lui Dumnezeu a consimţit să poarte această povară a vinovăţiei; pentru tine El a nimicit împărăţia morţii şi a deschis porţile Paradisului. El, care a liniştit valurile furioase şi a umblat pe crestele înspumate ale valurilor, care i-a făcut pe demoni să tremure şi care a făcut ca boala să înceteze, care a deschis ochii orbilor şi care i-a chemat pe morţi la viaţă, S-a oferit pe Sine ca jertfă pe cruce şi a făcut lucrul acesta din iubire pentru tine.” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii,București, Editura Viață și Sănătate, 2002, p. 707.

Dumitru Popa a fost președintele Bisericii Adventiste
de Ziua a
Șaptea din România în perioada 1974-1990.

Joomla SEF URLs by Artio