Tipărire

De ce cântă privighetoarea?

de Paul Pauliuc


privighetoareaCineva obișnuia să treacă pe la anticariat. Acolo, cu bani puțini, găsea cărți intere­san­te. Într-o zi, privind la raftul imens, a zărit un titlu: Oare de ce cântă privighetoarea?. Asta-i bună, şi-a spus, ce întrebare naivă! În cu­prinsul ei, a dat și peste alte întrebări: De ce fug iepurii? De ce au măgarii urechile lungi? De ce …?

S-a hotărât, o va cumpăra! Prețul era simbolic. Autorul broșurii, un savant ornitolog, s-a întrebat la un moment dat: De ce tatăl-pri­vighetoare (întrucât numai el cântă) nu încetează să-și înalțe trilurile zi și noapte, după ce puii
au ie
șit din ouă? Nu ajunge să cânte doar ziua?

Pentru răspuns, cercetătorul a încercat un experiment. A scos trei dintre puii aflați în cuib, i-a dus acasă și a avut grijă de ei trei săptămâni. La urmă, i-a pus la loc. Când a venit timpul ca puii majori să-și ia zborul, cei crescuți fără tată scoteau niște țipete stridente, alungând toate privighetorile din jurul lor. Deznodământul a fost trist. Niciunul dintre cei trei nu și-a găsit o pereche, niciunul nu a avut un cuib al lui și nici … continuitate.

Orice privighetoare se pare că nu-și uită da­toria părintească, și anume ca în primele săp­tămâni să le imprime puilor melodiile nece­sare pentru continuitate, fără de care nu vor avea viitor.

În cartea Familia împlinită, Ellen White spu­ne: „Educația consecventă, credincioasă, din că­min constituie cea mai bună pregătire pe care o pot primi copiii pentru școala vieții. (…) Părin­ții trebuie să aibă întotdeauna în minte binele viitor al copiilor lor” (p. 45, 46).

Chiar dacă nu există un proces academic de acreditare pentru tați și mame, părinții sunt res­ponsabili să le pregătească destinul copiilor lor.

Natura, printre multe alte lucruri, ne învață și că viitorul unor păsări depinde de ceva esențial: puii trebuie să învețe melodiile tatălui cât timp stau împreună.

Astăzi, dacă i-ar cronometra cineva pe har­nicii părinți care realizează atât de multe lucruri, oare cât din timpul lor îl investesc în relaţia familială? Iar timpul pe care-l oferă copiilor în ce mod le va modela acestora caracterul? Dar viitorul?

Un consilier pe probleme de familie susținea că părinții ar tre­bui să spună șapte lucruri po­zi­tive copiilor lor înainte de a-i certa, înainte de a le transmite o atitudine negativă.

Unele zile sunt atât de frumoase în familie. Lucrurile merg … bine! Ne place unde locuim, ne plac oa­menii pe care îi întâlnim, abia așteptăm să ajungem acasă pentru a ne vedea copiii, ne place ceea ce facem, dar și modul cum o facem. În altă zi însă, parcă suntem alții. Instantaneu, ajungem deprimați, descurajați, confuzi. Să fie oare de vină vremea? Să fie vinovat vreun coleg de muncă? Sau …?

Răspuns: „Nu e vorba de alții, ci de atitudinea pe care am ales-o.” Atitudinile niciodată nu ne aleg pe noi, ci noi le alegem pe ele.

Oare se poate pune semnul egal între păcat şi o atitudine de nemulțumire? Păcatul înseamnă a pierde direcția sau a da greș față de standardul inițial. Planul divin de la început a fost „un Adam neprihănit și fericit”, nu unul nemulțumit. Ar putea fi lezat cineva când dominanta mea se numește nemulțumire?

Să încercăm un răspuns tridimensional. Mai întâi, atitudinea negativă ne face rău nouă înșine. Nemulțumirea prelungită duce la degradare fizică, amărăciune sau depresie. Apoi, când suntem nemulțumiți, în mod indirect Îl rănim pe Dumnezeu, deoarece Îi punem la îndoială suveranitatea. Iar, în al treilea rând, nemulțumirea mea poate să-i rănească pe cei din jur. O atitudine negativă în familie poate demoraliza un copil, afectându-i prezentul și viitorul.

Ce melodie alegi să-i oferi astăzi copilului tău? Cei mici încă așteaptă să vadă credința părinților în acțiune, încă îi mai așteaptă pe cei mari să-I ofere lui Dumnezeu locul întâi în inima lor.


Paul Pauliuc este președintele Conferinței Moldova

Joomla SEF URLs by Artio