Tipărire

Depresia neputinței (1)

Scris de Gili Antea on .

De Gili Antea

 

„Nu, nu vreau să moară mie­luşelul!” Cu lacrimi în ochi, o fetiţă de numai şase ani a fost profund impresionată de lecţia din jurul „măsuţei cu nisip”. În timp ce pre­zentam serviciul de la Cortul Întâlnirii, când poporul evreu se afla în pustie, acest copil nu putea accepta ca un animal nevinovat să moară pentru păcatele oamenilor mari. Fetiţa, m-a tras deoparte şi mi-a spus la ureche: „Părinţii mei se ceartă tot timpul şi Îl supără pe Domnul Isus.” Atunci i-am spus: „Spune-le că trebuie să aducă o jertfă pentru păcat.” Fetiţa a izbucnit în plâns: „Nu, nu vreau să moară mieluşelul!”.

„Dacă nu veţi fi ca nişte copilaşi”, spunea Domnul Isus, „nu veţi putea intra în Împărăţia cerurilor”. Mă întreb dacă nouă, celor îmbătrâniţi în credinţă, ne mai pasă că Mielul lui Dumnezeu a fost junghiat pentru păcatele noastre. Istoria păcatului a demonstrat că deşi s-au scurs râuri de sânge, problema păcatului a continuat să existe.

Chiar şi scurgerea celor două mii de ani de la jertfa supremă a Mielului lui Dumnezeu nu a reuşit să încheie istoria păcatului.

Cât va mai trece până când un popor ales, o rămăşiţă măcar, să poată reflecta caracterul Domnului Hristos în vieţile lor? Este posibilă desăvârşirea? Deja problema aceasta este din ce în ce mai ocolită, deoa­re­ce creează mari controverse. Până şi teologii nu mai sunt atraşi de subiec­tul acesta. Mai de grabă, aceştia scormonesc să descopere geneza Universului, să spargă ato­mul înţelep­ciunii şi puterii lui Dum­nezeu, cercetând speculaţiile ştiinţifice şi filozofice ale clanurilor ateiste.

Cred că singura teologie care merită studiată şi însuşită este teologia pocăinţei: „Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui…nu că aş fi ajuns desăvârşit, dar alerg înainte, spre ţinta şi premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu…!” Oamenii trebuie să cunoască şi să înţeleagă faptul că sunt implicaţi într-o luptă pe viaţă şi pe moarte. De hotărârea pe care o iei vei avea parte de făgăduinţa vieţii veşnice sau nu. Ne naştem sub blestemul păcatului, îl purtăm în genele noastre şi mai suntem influenţaţi şi de mediul înconjurător.

Împovăraţi de atâta neputinţă, tra­gem concluzia firească: „Doamne, nu se poate trăi fără să păcătuieşti!”

Cu ceva timp în urmă, am avut bucuria să ţin în braţe o „plămădeală nouă”, drăgălaşă, inocentă. Mă întrebam ce zestre genetică poartă acest copilaş? Ce înclinaţii, ce slăbiciuni îl vor face mai târziu să păcătuiască? Parcă mi-aşi fi dorit să rămână tot bebeluş. De când se naşte, omul poartă în venele lui blestemul păcatului, pierzând în fie­care zi, bob cu bob, clipele de nisip din clepsidra vieţii.

Dacă am înţelege natura păca­tului şi consecinţele lui, depresia neputinţei dintre bine şi rău nu ar mai stăpâni mintea oamenilor.

Considerând că „în păcat m-a zămislit mama mea”, purtând ge­nele înclinaţiilor păcătoase, fără nicio şansă de a birui păcatul, nu vei putea niciodată să accepţi teologia pocăinţei: „Pot totul în Hristos”,căci nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”.

Un pastor şi profesor la Seminarul Teologic Adventist, spunea că deşi s-a născut într-o familie cu rădăcini adânci în credinţa ad­ven­tistă, deşi nu a gustat ni­ciodată alcool în viaţa lui, ori de câte ori simte mirosul băuturilor tari salivează involuntar. Acestei inclinaţii moşte­nite de la al trei­lea sau al patrulea neam, a devenit o ispită interioară ce trebuie conştientizată şi ţinută sub control.

Ce demonstrează faptul acesta? Păcatul în care l-a zămislit mama lui a transmis genetic o înclinaţie spre dorinţa de a consuma alcool. Este oare vinovat omul pentru „zestrea” aceasta păcătoasă? Poate el birui această tentaţie? Pocăinţa nu te scapă de natura păcătoasă, ci te ajută să ţii sub control toate deprinderile păcătoase moştenite sau dobândite. Cum? Doar acceptându-L pe Domnul Hristos ca... Domn al vieţii tale. Este posibilă desăvârşirea caracte­rului când ai o natură păcătoasă care te provoacă să păcătuieşti?

Sau curs râuri de cerneală pe tema aceasta. Teologi şi pastori s-au confruntat într-o luptă acerbă de idei, care până la urmă s-a lăsat cu pierderi însemnate pe plan spiritual şi moral în Biserica Adventistă.

Un pastor chiar afirma că oamenii de rând nu pot înţelege Scripturile fără „profesionişti” în materie de religie. Aşa să fie oare? Aşa se face că în istoria adventă au fost şi „teologi profesionişti” care prin manipularea adevărului au făcut ca rămăşiţa să mărşăluiască prin pustia incertitudinii.

Îmbătrânind în credinţă, foar­te mulţi adventişti s-au obişnuit cu „praful din ochi”, fără să mai poată vedea ţărmurile ţării făgă­duite. Este Dumnezeu tolerant cu ignoranţa? El trece cu vederea vremurile de neştiinţă şi va fi drept în judecăţile Sale, luând în consi­deraţie circumstanţele în care cineva a trăit. Nu există o listă cu cei mântuiţi din neştiinţă.

Să ne oprim în dreptul nostru, care spunem că nu ducem lipsă de nimic. Parafrazându-l pe Iacov, am putea spune că cine zice că trăieşte în lumină şi săvârşeşte lucrurile întunericului, săvârşeşte un păcat.

Cum este posibil? „Există gânduri şi sentimente pe care Satana le stimulează chiar şi în oamenii mari, cei mai buni” (1T). Deducem de aici că bagajul firii pământeşti îl purtăm în gândurile şi simţămintele noastre, chiar dacă am trecut prin experienţa naşterii din nou, am fost îndreptăţiţi şi am primit arvuna Duhului Sfânt, umblând pe drumul desăvârşirii caracterului creştin. Deci păcatul este determinat de motive, mai de grabă decât de fapte. Fiind un act de voinţă, o alegere deliberată de a ceda sau nu ispitei, omul poate decide dacă rămâne sau nu sub protecţia lui Dumnezeu.

Se mai poate oare vorbi de pă­catul din neştiinţă în cazul acesta? În zilele noastre, desăvârşirea carac­terului poate să fie un subiect tulburător, chiar jenant. Cine dintre muritori a ajuns desăvârşit? Sunt relevante cele câteva exemple bibli­ce în susţinerea desăvârşirii umane.

Există o diferenţă între a pre­tinde că ai ajuns desăvârşit şi să ai încredere că se poate ajunge desă­vârşirea. Serva Domnului ne spune: „Aceia care caută într-adevăr să atingă desăvârşirea, nu vor şti şi nu se vor gândi niciodată că sunt fără păcat. Noi nu ne putem lăuda cu sfinţenia noastră. Nu putem pretinde că suntem lipsiţi de firea păcătoasă, până când corpul acesta nu va fi schimbat şi modelat după chipul Domnului Hristos.”

Discutând pe această temă, cineva spunea: „Mereu ni se atrage atenţia că nu suntem cu nimic mai buni decât ceilalţi oameni. Asemenea predici mă deprimă, nu sunt de acord cu astfel de comparaţii. Avem destule biruinţe. Respectăm cele Zece Porunci, nu mă ispiteşte nicio mâncare sau băutură interzisă de Legea lui Dumnezeu şi altele. Că mă mai enervez când văd nedreptatea din biserică, că nu reuşesc să trăiesc la milimetru reforma sanitară, că nu pot avea destui bani pentru toate colectele, că nu mă rog toată noap­tea, că n-am prea mult timp de studiu, dar nu pot spune că sunt chiar ... «la porci». Sunt un om în toată firea, mă lupt pe calea credinţei cât pot şi numai Dumnezeu ştie cel mai bine ce va hotărî în dreptul meu.”

Cum vi se pare acest raţiona­ment? Vă asigur că sunt mulţi cei care gândesc astfel. Aceasta este sta­rea Laodiceei. Nici păcătoşi ca cei din lume, nici asemenea Domnului Hristos. Foarte adesea ne com­parăm cu „ceilalţi”, ignorând faptul că noi trebuie să privim ţintă la „căpetenia desăvârşirii credinţei noastre, la Domnul Isus Hristos”. Cu cât vom fi mai aproape de El, cerce­tând caracte­rul Său, ne vom vedea mai clar ne­desăvârşirile noastre.

Chiar dacă nu o spun cu voce tare, majoritatea credincioşilor noş­tri consideră că standardul ne­pri­hănirii Domnului Hristos este prea înalt pentru om. Pentru aceasta este necesar că cunoaştem şi să înţe­le­gem cum a trăit Domnul Isus fără să păcătuiască. Credeţi că ne va fi uşor? Ne ajută lucrul acesta să creştem în credinţă sau ne aruncă într-o mare confuzie?

Părerea mea este aceea că a păstra tăcere asupra acestui subiect este o restricţionare a libertăţii de exprimare şi cunoaştere. Cum a fost perceput Domnul Isus de cei de pe vremea Lui, de cei din familia Sa, din satul şi locurile pe unde a umblat, de mulţimile care L-au urmat, de ucenicii Lui? Aveau toţi aceeaşi părere? Nu!

În mod separat şi explicit, Domnul Isus le-a vorbit ucenicilor şi în mod special celor trei: Petru, Iacov şi Ioan. Au înţeles ei oare corect natura şi misiunea Lui pe pământ? Până la coborârea Duhului Sfânt în camera de sus, după ce Domnul Isus nu se mai afla printre ei, li s-au deschis ochii şi au primit o putere prin care au fost în stare să vorbească despre Domnul Hristos, Mântuitorul lumii. Fără ungerea Duhului Sfânt, omul acumulează informaţii, îşi face anumite idei, respectă o anumită doctrină, dar nu poate fi „ucenic”, „martor”, nu poate avea putere să transmită Adevărul, pentru că nu-l cunoaşte. Sunt uimit de apostolul Pavel care, deşi educat în legea mozaică, îndoctrinat la picioarele lui Gamaliel, fără să fie în aceeaşi „barcă” cu Domnul Isus, reuşeşte să înţeleagă teologia pocăinţei. „Dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”, de aici rezultatul: „Pot totul în Hristos care mă întăreşte.”

Cum a reuşit Pavel să înţeleagă posibilitatea ca omul să ajungă desăvârşit? El a înţeles cum a procedat Domnul Isus. Dacă El a fost dependent de Tatăl Său, în câştigarea biruinţei asupra păcatului, secretul este acela că şi noi trebuie să fim dependenţi de puterea Duhului Domnului Isus Hristos.

Apostolul Pavel a înţeles clar că Domnul Hristos a luat asupra Sa natura noastră cu toate înclinaţiile moştenite ereditar. (Rom. 8,3)

Când doreşti să înţelegi această problemă, te afli în faţa unei alegeri. Ori accepţi că Domnul Hristos a luat asupra Sa natura lui Adam după cădere şi constaţi că El, în natura aceasta a biruit, ori consideri că Domnul Hristos a luat asupra Sa natura lui Adam înainte de cădere şi atunci te consolezi că niciodată nu vei putea trăi fără păcat. De care alegere atârnă mântuirea Ta?

Cu o dorinţă sinceră, cu respect, poţi cere ca Duhul Sfânt să facă lumină în inima ta. Doamne, deschide-mi ochii ca să văd!

„Nu există scuză pentru păcat. Un caracter sfânt, o viaţă asemă­nă­toare cu a Domnului Hristos sunt accesibile oricărui copil al lui Dumnezeu, pocăit cu adevărat şi credin- cios.” (H.L.L./p. 311)

„Putere i-a venit prin călăuzirea Duhului Sfânt în viaţa Sa. Şi noi putem avea aceeaşi putere, dacă ne supunem lui Dumnezeu, aşa cum a făcut-o El.” (9T/p. 22)

În virtutea acestei făgăduinţe, desăvârşirea caracterului constituie perspectiva cea mai glorioasă pentru poporul aşteptător al revenirii Domnului Hristos.

Joomla SEF URLs by Artio