Tipărire

Dezacordul dintre notele de sus și cele de jos

Scris de Laura Manuela Ștețco on .

De Laura Manuela Ștețco



“Ridicaţi-vă ochii în sus şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în şir, oştirea lor?... Pentru ce zici tu... ‘Soarta mea este ascunsă dinaintea Domnului, şi dreptul meu este trecut cu vederea înaintea Dumnezeului meu?’” (Isaia 40, 26. 27)

       Încă din cele mai vechi timpuri omul a încercat să pătrundă în universul tainelor lui Dumnezeu. Complexitatea mersului vieţii, perspectivele inedite şi atitudinea divinităţii în faţa suferinţei umane l-au fascinat dintotdeauna pe căutătorul sincer al înţelepciunii. Şi pentru că “înţelepciunea este viaţă organizată”(Immanuel Kant), avem impresia că lucrurile ar trebui să fie logice, simetrice, să urmeze un anumit standard care nouă ni se pare firesc. Sfidând însă concepţia limitată a muritorului, Dumnezeu a ţinut să sublinieze mereu că background-ul experienţelor vieţii face ca lucrurile să ia o întorsătură aparent ilogică. De ce? Pentru că trăirea omului este mult mai complicată decât capacitatea minţii umane  de penetrare. De aceea, descifrarea calculelor Atotştiutorului reprezintă pentru noi o provocare adâncă.

 

Elogiul deşertăciunii

       Asemenea înţeleptului ce aduce ca argument deşertăciunea în truda omului sub soare, bâjbâim şi noi prin ceaţa trăirilor neînţelegând că “înţelepciunea este mai mult decât cunoştinţa... Este mai mult decât capacitatea umană de înţelegere, este discernământ ceresc. Este tipul de cunoaştere care intră în inima lucrurilor, pentru a le înţelege aşa cum sunt în realitate şi implică atât cunoaşterea lui Dumnezeu, cât şi a naturii umane. Este mai mult decât cunoştinţă – este aplicarea corectă a cunoştinţei la problemele morale şi spirituale, la situaţiile neprielnice şi la complexitatea relaţiilor umane.” 

(J. Oswald Sanders, “Călcaţi pe urmele Mele”, Cluj, ed Logos, 1993, p. 76) Deci tânguirile noastre zilnice datorate nevoilor vremelnice trezesc în noi întrebări existenţiale asemenea celor puse de Iov, nedându-ne seama că în spatele nefavorabilului, în interiorul faptelor şi dincolo de evident se dă o luptă mult mai puternică, coincidenţele neavându-şi rostul. Totul se întamplă cu un scop fie că vedem, fie că nu, fie că acceptăm sau încercăm să îndepărtăm, fie că ignorăm sau învaţăm ceva din asta. Suferinţa, tăcerea cerului, singurătatea, teama, “pedepsirea” celor buni, “succesul” celor răi, deşertăciunea şi ilogicul întâmplărilor propulsează năpăstuitul spre o experienţă unică, nespus mai minunată decât o vieţuire liniştită.

       “Istoria îi face pe oameni înţelepţi, matematica îi face pe oameni subtili, filozofia îi face profunzi, logica şi retorica îi face pe oameni capabili să argumenteze, iar morala îi face demni.” ( J. Oswald Sanders, “Călcaţi pe urmele Mele”, Cluj, ed Logos, p. 141) În timp ce ne zbatem de multe ori căutând valorile, onoarea şi crearea unei imagini măreţe, pierdem din vedere ceea ce aduce în scenă demnitatea: morala. Însă deşi am dori  s-o procurăm pe calea uşoară şi înţeleasă de noi, demnitatea - precum şi onoarea şi fericirea – ajunge la noi întorcând logica cu susul în jos. Dacă pentru noi demnitate înseamnă să nu fim călcaţi în picioare, Dumnezeu ne învaţă tehnica întoarcerii obrazului, o demnitate a umilinţei. Dacă pentru noi onoare înseamnă să stăm drepţi aducând argumentele cele mai bine formulate, pentru Isus onoare înseamnă să stea cu capul plecat şi să tacă în faţa condamnării la moarte. Dacă pentru noi fericirea înseamnă a te bucura, a avea, a fi, – acesta din urma atrăgând reflectoarele asupra propriei persoane – pentru Dumnezeu, fericirea are valenţe neînţelese: “ferice de cei săraci... de cei ce plâng... de cei blânzi... de cei cu inima curată... de cei prigoniţi...”(Matei 5, 1-12)

 

 

Lacrima monumentală

       Ca şi creştini înţelegem planurile lui Dumnezeu şi chiar le explicăm celorlalţi cu o convingere fermă. Totul însă la un nivel teoretic. Suntem cei mai buni psihologi pentru ceilalţi, când vine însă momentul ca noi să trecem prin suferinţă, consilierea parcă nu mai are nici o valoare, Elifaz, Bildad şi Ţofar putând să ne spună orice, suferinţa fiind pentru noi zadarnică. Istoria Lui Georg Friederich Händel dă însă o altă nuanţă cenuşiului vieţii noastre. După ce ani de-a rândul a creat opere măreţe investind timp şi toate economiile lui în muzică, doctorul pronunţă diagnosticul: aplopexie, partea dreaptă a corpului este paralizată. Nu putea să meargă, nu putea să scrie, mâna dreaptă neizbutind să facă să răsune nici măcar o clapă a clavecinului său. “După cumplitul atac, care-i zguduise întregul trup, nu mai izbutea să vorbească, buza îi atârna strâmbă şi din gură nu-i mai ieşea decât o bâlbâială surdă. Când prietenii veneau să facă muzică pentru el, în ochi îi apărea o slabă licărire; trupul greoi şi necioplit i se mişca atunci ca în visul unui bolnav, de parcă ar fi vrut să urmeze ritmul muzicii. Dar membrele îngheţate erau de o rigiditate înspăimântătoare. Tendoanele şi muşchii nu-l mai ascultau. Acest om, care fusese un uriaş, părea acum îngropat, fără speranţă, într-un cavou nevăzut.”(Stefan Zweig, “Orele astrale ale omenirii”, Bucureşti, ed AldoPress, 1997, p. 70) 

       Însă sub carapacea neputinţei zăcea o forţă misterioasă, voinţa lui Händel nepuntând fi îngropată în acel trup muritor. Speranţa nu murise încă, uriaşul dorind să mai trăiască şi să creeze. Se încumetă să sfideze moartea, să lupte pentru încă o fărâmă de existenţă, să spere în înfăptuirea miracolului în dreptul său. Şi, după tratare la băile calde de la Aachen şi după sforţări chinuitoare, îi uimi pe doctori smulgându-se “din îmbrăţişarea paralizantă a morţii.” Se duce la biserică şi începe să cânte cu o pasiune extraordinară, acordurile armonioase izbucnind ca dintr-un izvor de argint. Moartea reginei, războiul cu Spania, gerul aspru de la Londra şi alte condiţii neprielnice fac ca muzica să înceteze încetul cu încetul. Dacă odinioară simţise că renăscuse asemenea păsării phoenix, de astă dată ajunge din nou la capătul puterilor, din nou deznădăjduit, mânia făcându-l să rostească cuvintele Celui răstignit: ‘Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” Asemenea tuturor celor care trec prin astfel de situaţii se simte pierdut, disperat, obosit de el însuşi, neîncrezător în propriile-i forţe şi mai ales neîncrezător în Dumnezeu. 

 

Când cerul începe să vorbească

       Ziua de 21 august 1741, deşi se arată la fel de întunecată ca şi zilele dinainte, aduce o rază în viaţa compozitorului. Primind o scrisoare  de la poetul Charles Jennens, cel care scrisese libretul operelor Saul şi Israel în Egipt. Händel apropie sfeşnicul de filele scrisorii şi citi pe prima pagină: Messia! Un alt oratoriu! Celelalte nu prea avuseră succes, aşa că privirea lui era oarecum desnădăjduitaă. Citind însă mai departe, versurile vibrau strălucire: Fii increzător!;

Aşa grăieşte Domnul; şi el te va purifica!; glorie lui Dumnezeu; bucură-te; El este adevăratul salvator; L-au dispreţuit şi nu  era nimeni să mângâie pe Cel în suferinţă; Capetele voastre le înălţaţi; Aleluia! Aleluia! Aleluia! Ochii lui Händel erau acum inundaţi în lacrimi. O ardoare fără seamăn îi cuprinse fiinţa. Parcă strigătul unui înger din înaltul cerului îi cuprinse sufletul deznădăjduit în timp ce îşi dădea seama că acesta era răspunsul lui Dumnezeu la suferinţa şi frământările lui. “Imensul chiot de bucurie vibra, se-ntindea şi

se încorda, îl durea ca un torent de foc, gata să năvălească şi să rupă toate zăgazurile. Îl sufoca, îl copleşea, voia să se reverse în afară, să se înalţe măreţ, până înapoi în ceruri. Händel puse repede mâna pe pană, cu o iuţeală magică se aşterneau semnele şi rândurile unele după altele. Nu se mai putea opri, ca o corabie cu pânzele umflate era dus de furtună, în largul mării. În jurul său, noapte şi tăcere, mantia umedă şi întunecoasă coborâse mută peste marele oraş. Dar în sufletul lui era o lumină orbitoare şi în încăpere răsuna, doar de el auzită, muzica universului.” (Stefan Zweig, “Orele astrale ale omenirii”, Bucureşti, ed AldoPress, 1997, p. 80)

       După câteva zile în care cuvintele se transformară în suntele şi opera lui prinse un contur nemaipomenit, doctorul, văzându-l plesnind a sănătate rămase uimit. Luaţi aminte, vă voi dezvălui o taină; O, moarte, unde este ghimpele tău; Vor suna trâmbiţele erau cuvintele din oratoriul Messia. Parcă Dumnezeu sălăşluise în el în timp ce crea acea minunată operă! Inspiraţia dăduse un suflu nou vieţii artistului, zăgazurile fiind acum deschise. De acum nimic nu mai putea să-l doboare, nimic nu-l mai întrista şi o nouă perspectivă asupra vieţii îi învăluia trăirea. “Când însă talazurile sonore începură să se reverse într-un tumultos avânt spre el, când chiotul bucuriei se înălţa, ca o certitudine neclintită, din sute de glasuri, asemenea unui uragan, chipul obosit i se lumina, devenind radios.” (Stefan Zweig, “Orele astrale ale omenirii”, Bucureşti, ed AldoPress, 1997, p. 89)

 

Cântecul biruinţei

       Asemenea suflului creator al lui Dumnezeu, inspiraţia rugii muzicale menite să cuprindă întreaga lume prin imensitatea  puterii ei, exprima un răspuns grandios al Creatorului la sunetele deznădăjduite ale suferindului. Oratoriul Mesia, această catedrală masivă a sonorităţii, demonstrează preocuparea profundă a cerului faţă de situaţia deplorabilă a muritorului, creându-se parcă o legatură între divin şi pământesc: “parcă îngerii îşi uniseră şi ei glasurile cu ale oamenilor, în acest cânt al recunoştinţei, al izbânzii...”(Stefan Zweig, “Orele astrale ale omenirii”, Bucureşti, ed AldoPress, 1997, p. 82) Dacă ne gândim bine, numai pentru compunerea acestei minunate opere şi numai pentru renaşterea aceasta uimitoare s-a meritat să sufere Händel. Fără această experienţă ce a dat avânt existenţei sale, viaţa lui ar fi fost probabil înceţoşată de banalitate şi firesc, fără a fi capabil să guste din minunile lucrării lui Dumnezeu, fără a fi în stare să recunoască şi să aprecieze puterea Lui nemărginită. 

       Dincolo de înţelegerea noastră limitată, dincolo de orbirea ce ne inundă existenţa şi dincolo de lipsa înţelepciunii în prea multele momente ale vieţii, Dumnezeu priveşte spre sufletul prăfuit, doborat şi înşelat de teoriile existenţiale... Dincolo de ochii oamenilor, ochii lui Dumnezeu scrutează pământul de la o margine la alta îngemănând lacrima lui cu lacrima noastră... Şi o dată cu lacrima, oferă şi o renaştere, un suflu nou, o altă perspectivă asupra lucrurilor, o soluţie mai perfectă decât orice concepţie a noastră asupra perfecţiunii. Pentru că dacă am cunoaşte dinainte sfârşitul lucrurilor, am alege aceleaşi căi pe care ne-a condus Dumnezeu (Ellen White).

       Aşa că, atunci când multe lucruri despre “mâine” ne apar neînţelese, să ne amintim că după noaptea strâmtorării lui Iacov, a urmat o împăcare măreaţă, dupa anii întunecaţi de închisoare ai lui Iosif, a urmat o viaţă prosperă şi o carieră strălucită, în timpul captivităţii lui Daniel, s-au zărit experienţe miraculoase, după ani de robie şi suferinţe în pustie, Israel a zărit hotarele Canaanului mult visat, după exilarea pe insula Patmos, prin mâna lui Ioan Dumnezeu a exprimat revelaţia: “Apocalipsa”. Şi Scriptura constituie o sursă infinită de exemple privind transformarea întunericului în lumină şi privind felul cum “toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu”(Romani 8, 28).

       Răspunsurile lui Dumnezeu nu cunosc nici grabă, nici întârziere. Tainele Lui conduc omenirea spre înţelepciune şi spre un nivel mai înalt al vieţuirii. Ilogicul nostru devine cea mai armonioasă partitură în mâinile Maestrului divin. De aceea, capetele voastre înălţaţi sau cu alte cuvinte, “ridicaţi-vă ochii în sus şi priviţi”... Soarta mea nu este ascunsă dinaintea Domnului şi dreptul meu nu este trecut cu vederea înaintea Domnului! “Ridicaţi-vă ochii în sus şi priviţi”... Izbăvirea Domnului este aproape!


Laura Manuela Ștețco este din localitatea Borșa. județul Maramureș, de profesie consilier PR 


Joomla SEF URLs by Artio