Tipărire

Martiri fără glorie

Scris de Gili Antea on .

Cu puţin timp înainte de săr­bătorile de Paşti, am luat, împreună cu soţia, un taxi ca să mergem la părinţi.

Şoferul avea aparatul de radio fixat pe postul Radio Vocea Speranţei. Soţia mea l-a întrebat:

– Faceţi cumva parte din grupul taximetriştilor creştini?

– Sunt neoprotestant.

– De care neo? am întrebat eu. Pentru că sunt foarte mulţi…

– Penticostal, a răspuns şoferul cu o oarecare reţinere.

După câteva discuţii legate de marea sărbătoare creştină, ne-am re­comandat şi noi că suntem adven­tişti de ziua a şaptea.

– O, ce bine-mi pare! Dacă aţi şti ce mult îi stimez eu pe fraţii adventişti! Când mă gândesc cât trebuie să se chinuie aceşti oameni cu păzirea sâmbetei, ce ai voie şi ce nu ai voie să mănânci, să dai atâţia bani la biserică, să lupte să ajungă desăvârşiţi… Cred că le este foarte greu şi pentru efortul acesta eu îi apreciez foarte mult pe adventişti!

Greşesc ei cumva? Le-am dove­dit noi oare că lucrurile stau aşa? Parcă m-a deranjat această apreciere făcută în dreptul adventiştilor şi am vrut să aflu de la acest şofer penticostal cum a scăpat el „de sub jugul Legii”.

Şoferul nostru, răspunzând scurt şi cuprinzător, chiar uşurat, a spus:

– Mulţumim lui Dumnezeu că noi suntem liberi faţă de Lege, că trăim sub har şi vom fi mântuiţi prin credinţa în Isus Hristos, care a murit în locul nostru.

Pentru că ne apropiam de locul unde trebuia să coborâm, soţia i-a spus câteva lucruri care i-au dat de gândit:

– Cred că sunteţi un om de bună credinţă şi bănuiesc că sunteţi familist. Aţi putea să-mi spuneţi ce vă face să vă… chinuiţi toată ziua pe taxi?

– Pentru familie, doamnă, a re­plicat scurt şoferul.

– Vă obligă soţia sau copiii să vă duceţi la muncă? Vă este teamă că vă părăseşte dacă nu aduceţi bani acasă? a continuat soţia.

– Nu, doamnă! Îmi iubesc fami­lia, asta-i tot, a conchis şoferul.

– Va trebui să opriţi ca să coborâm, dar vă rog să reflectaţi în ce relaţii sunteţi cu Domnul Isus Hristos. Dacă recunoaşteţi că El a făcut totul pentru noi oamenii, ce atitudine trebuie să avem noi faţă de ceea ce El a făcut pentru noi? „Dacă Mă iubiţi”, a spus Mântuitorul, „veţi păzi poruncile Mele” (Ioan 14:15).

Ne-am despărţit dorindu-i pacea Domnului Isus.

Vorbeam cu soţia după aceea:

– Cine crezi că i-a băgat omului în cap aceste idei despre noi, adventiştii? Nu cumva chiar noi le-am dovedit că încă mai trăim sub jugul robiei?

*****

Ce anume împarte creştinismul neoprotestant în atâtea grupări? Pe lângă unele probleme ce ţin de formă, marea controversă este legată de dilema: Cum putem fi mântuiţi? Prin lege sau prin har?

Pe această temă s-a discutat mult şi minţile „luminate” ale multor teologi s-au ocupat de această problemă.

Dar cum aş putea să-mi rezolv eu, muritorul de rând, laicul fără doctorate în teologie sau studii de specialitate, această problemă crucială din viaţa mea?

În ciuda literaturii din domeniul acesta, problema rămâne. Oare în vechime, evreul de rând se întreba ce trebuia să facă pentru a fi mântuit? Chiar dacă pare mai rudimentar sistemul teologic de atunci, forma practică în care se rezolva cazul celui păcătos era foarte simplă. Şi totuşi, pe parcursul a mii de ani, neprihănirea cerută de Lege nu a fost atinsă.

Dar, la împlinirea vremii, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său să trăiască pentru noi în deplină as­cultare de Legea neprihănirii. Cum a fost posibil?

În El, în Domnul Hristos, natura umană şi cea divină se împleteau în mod armonios. Când omul Isus Hristos era ispitit, ca şi noi, divinul care era prezent în fiinţa Lui îi dădea puterea de a merge înainte, biruind ispita.

Ce au înţeles ucenicii Domnului Isus după înălţarea Sa la cer? Până la Cincizecime n-au avut nicio orientare. Dar când Duhul Sfânt a coborât în puterea Ploii Timpurii asupra lor, au fost însufleţiţi şi împuterniciţi să ducă solia adevărului mântuitor în toată lumea.

Dar foarte curând, creştinismul oficial s-a împotmolit în forme şi tradiţii. Biserica a devenit o forţă, s-a implicat în războaie „sfinte” şi a devenit cea mai puternică instituţie inchizitorială.

Din această stare lamentabilă a bisericii oficiale, s-au ridicat, unul câte unul, reformatorii. Gata cu religia formelor! Adevărul prezent strălucea cu putere: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă”.

Lumea creştină a descoperit mân­­­tui­rea doar prin credinţa în Dom­nul Hristos, prin har (Efeseni 5:8).

Acest adevăr a fost propovăduit secole de-a rândul, considerând că îndreptăţirea este toată… Evanghe­lia. Păcătosul care se pocăieşte este îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu ca şi când n-ar fi păcătuit niciodată. Dar după aceea? Va putea omul să rămână în această stare de nepri­hănire?

Protestantismul oficial oferă o mântuire prin… acoperire. Adică, neprihănirea Domnului Hristos este suficientă pentru a acoperi păcatul omului care se pocăieşte. Care este rezultatul acestui crez al îndreptăţiri fără Lege?

Cu mintea, eu slujesc Legii lui Dumnezeu; dar cu firea pămân­tească, slujesc legii păcatului” (Rom. 9:25). Încă nu se realizase joncţiunea între uman şi divin în inima omului. În templul inimii nu era prezent Marele-Preot.

Dar, la împlinirea vremii, Dumnezeu a descoperit celor ce, în mod sincer, s-au aplecat cu rugăciune asupra paginilor Sfintelor Scripturi, cheia celor cuprinse în Daniel 8:14, deschizând astfel drumul spre Sfânta Sfintelor, unde avem pe Domnul Hristos ca Mare-Preot şi Mijlocitor în Sanctuarul ceresc. Şi, astfel, au fost descoperite, înţelese şi însuşite toate doctrinele pe care le regăsim în Mărturisirea de Credinţă a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea.

Ce ne lipseşte ca să devenim, cu adevărat, neprihăniţi? Adevărul despre neprihănire? Nu, nicidecum. Atunci, ce se întâmplă totuşi? Sunt texte biblice care ilustrează în modul cel mai plastic relaţia care trebuie să existe între om şi Dumnezeu.

Credincioşii, biserica organizată este… mireasa Domnului Hristos. Prorocul Osea spune:

„Te voi logodi cu Mine pentru totdeauna; te voi logodi cu Mine prin neprihănire, judecată, mare bunătate şi îndurare; te voi logodi cu Mine prin credincioşie şi vei cunoaşte pe Domnul.” (Osea 2:19,20)

Mergând pe firul acestei ilus­tra­ţii, să reţinem câteva aspecte ale relaţiei om-Dumnezeu.

Ca şi în relaţiile dintre fiinţele omeneşti, relaţia cu Domnul Isus vine în urma întâlnirii şi a cunoaş­terii, precum şi a dispoziţiei de a rămâne în compania Lui.

Când L-ai cunoscut cu adevărat pe Domnul Isus, simţi nevoia să afli cât mai multe despre El, să studiezi Cuvântul Său, să te rogi şi să-L laşi să-ţi vorbească în intimitatea fiinţei tale, fiind totdeauna gata şi dispus să faci acele schimbări în viaţa şi caracterul tău, care să oglindească tot mai mult caracterul Său? Şi, chiar dacă apar greutăţi, ceva inexplicabil te împinge înainte. Descoperi că ai devenit un alt om, un om născut din nou.

Mărturisirea ta de credinţă în faţa multor martori te-a legat de trupul lui Hristos, prin botezul cu apă şi cu Duhul Sfânt.

În această etapă a vieţii tale de credinţă, simţi că toate binecu­vântările lui Dumnezeu îţi aparţin, rugăciunile îţi sunt ascultate şi că nimeni şi nimic nu te va despărţi de dragostea lui Hristos.

Aceasta este „dragostea dintâi”, perioada în care se consumă laptele duhovnicesc, când mersul pe pi­cioare încă este nesigur, când tot ce auzi ţi se pare „bun de mâncat”, până când constaţi că nu poţi să depăşeşti o anumită stare. Începi să-ţi pui întrebări: „Oare cere Dumnezeu să fim desăvârşiţi? Este posibil? Nu-i prea mult?” Astfel, euforia dragostei dintâi dispare ca un abur pe cerul amintirilor. De ce? Dragostea dintâi nu s-a maturizat. N-a fost hrănită mai consistent. Duhul Sfânt n-a fost lăsat, nu i s-a îngăduit să-şi facă în mod desăvârşit lucrarea, dacă nu cumva, un păcat cultivat a sufocat dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele şi caracterul a rămas pipernicit.

Naşterea din nou ne eliberează de trecut şi ne oferă şansa îndrep­tăţirii Domnului Hristos. Este doar un pas, un început. Continuarea dru­mu­lui înseamnă acceptarea lucrării de sfinţire în viaţa noastră prin lucrarea Duhului Sfânt în templul ini­mii noastre. Acum, nu-L iubesc pe Domnul Hristos numai pentru că mă binecuvântează, pentru că răspunde rugăciunilor mele, ci pentru ceea ce a făcut El pentru mân­­tuirea mea. De aceea, eu Îi rămân credincios în toată viaţa, chiar dacă voi trece prin „valea umbrei morţii”.

Domnul Hristos spune că „Cine zice că Mă iubeşte va păzi poruncile Mele”. Această cerinţă nu te va chinui – cum spunea şoferul pen­ticostal –, pentru că ascultarea de Dumnezeu şi păzirea poruncilor Lui sunt o consecinţă logică a dragostei Sale pentru tine, ca să fii ocrotit de cel rău.

Sub diferite forme, Satana caută să distrugă simţământul de credin­cioşie faţă de Domnul Hristos, să facă fără efect legământul dragostei dintâi. Va reuşi oare? Din păcate, de multe ori da, aşa cum reuşeşte să strice sau să calce în picioare legământul căsătoriei. Moştenim cu toţii o fire păcătoasă, care, dacă nu este stăpânită, ne desparte de dragostea Domnului Hristos.

Adam şi Eva au rupt legământul cel veşnic şi, ca urmare, părtăşia lor cu natura divină a încetat. Deco­nectaţi de la izvorul vieţii veşnice, le-a fost imposibil să mai trăiască în neprihănire, în ascultare de Legea lui Dumnezeu.

Necredincioşia primilor noştri părinţi a declanşat dezastrul pe planeta Pământ. Ce se mai putea face? Dar Dumnezeu n-a fost luat prin surprindere. Din dragoste pentru fiinţele căzute în păcatul neas­cultării, planul „din veşnicii” al lui Dumnezeu fost refacerea chipului lui Dumnezeu în om prin naşterea din nou, scrierea Legii lui Dumnezeu în inimă şi unirea naturii umane cu cea divină.

Privind în istorie, ne putem da seama cum s-a aplicat, în mod practic, în viaţa oamenilor, planul lui Dumnezeu. Niciun muritor, nimeni n-a trăit fără să păcătuiască, cu o sin­gură excepţie: Omul Isus Hristos.

Aceasta demonstrează că, din unirea dintre divin şi uman, rezultă o viaţă fără de păcat. Şi aceasta s-a dovedit a fi valabil pentru toţi urmaşii Domnului Hristos.

Odată ce Dumnezeu a trasat calea spre desăvârşire, adusă la înde­plinire de Omul Isus Hristos, „singura temelie a speranţei umane”, la vremea potrivită, doctri­na Sanctuarului din Daniel 8:14 avea să fie descifrată şi înţeleasă de oameni. În ea există puterea crea­toare de a face din oameni păcătoşi, care-şi recunosc starea lor, renunţă la păcat şi se pocăiesc, un popor părtaş de natură divină, care să încheie istoria păcatului cu biruinţa deplină a neprihănirii.

„Este dorinţa Mea”, spune Dum­nezeu poporului Său de astăzi, „ca să exemplificaţi prin viaţa voastră, în mijlocul unei lumi cufundate în păcat, caracterul fără pată al Domnului Hristos.” Aceasta ca, prin măr­turia pe care trebuie s-o dăm, oamenii să ajungă să înţeleagă că acum este ziua vindecării, momentul când se mai poate spune: „Vino!”

În ce relaţie suntem noi, în ce relaţie sunt eu cu Mirele ceresc?

Modul în care gândim şi relaţia personală cu Domnul Isus Hristos ne modelează viaţa, gândirea şi speranţa, putând spune cu toată fiinţa noastră împreună cu vizionarul Ioan: „Vino, Doamne Isuse!” 

Joomla SEF URLs by Artio