Tipărire

Singur printre frați!

Scris de Gili Antea on .

De Gili Antea


Sunt situaţii în viaţă când reac­ţionezi într-un mod în care cu greu găseşti o explicaţie. Chiar Sfânta Scriptură ne prezintă câteva exem­ple de oameni ai lui Dumnezeu care s-au manifestat foarte ciudat, ignorând uneori orice etică.

S-a întâmplat cu ceva vreme în urmă, când am vizitat-o, pentru ultima dată, pe mătuşa mea. Am ajuns vineri seara cu puţin timp înainte de apusul soarelui. O femeie văduvă, încovoiată de greu­tatea anilor, îşi trăia singură amur­gul vieţii cu speranţa că ochii ei Îl vor vedea pe Isus. Am găsit-o rupând din miezul unei pâini pe care-l amesteca cu puţin zahăr tos.

Eram obişnuit ca să miroasă a mâncare proaspătă în bucătărie, căci aproape în fiecare Sabat, mă­tuşa şi unchiul meu lua pe câte cineva la masă. În noaptea aceea, n-am putut să dorm. Dimineaţa am plecat la Casa de rugăciune. Ni­meni nu m-a întrebat de mătuşa mea. La plecare, prezbiterul de serviciu m-a rugat să pregătesc programul serviciului divin de după-amiază. Am căutat să-l refuz, dar el a insistat.

Am luat masa împreună cu mă­tuşa, mâncând de la pachet, ca-n gară, completând cu multă apă ca să ne simţim sătui.

Căutam să-mi adun gândurile, să mă rog Domnului să mă inspire cu privire la ce să le vorbesc oamenilor în aceea ocazie.

Aveam în faţă cutia de carton cu resturile de mâncare. Am rupt o bucată din ea şi am scris cu litere mari: „Singur printre fraţi.” Apoi, i-am fixat un fir de sfoară şi am făcut o mică pancartă. Nu ştiam la ce-mi va folosi, totuşi am luat-o cu mine la biserică.

După deschiderea serviciului di­vin, m-am ridicat la amvon, am privit sala plină de oameni, am ridicat bu­cata de carton şi mi-am atârnat-o de gât. Era o formă de protest ne­­rostit încă. Atunci am întrebat: „Câţi dintre dumneavoastră vă sim­ţiţi singuri printre fraţi?”

La început timid, apoi din ce în ce mai mulţi şi-au arătat indignarea faţă de atitudinea de indiferenţă şi nepăsare faţă de cei care sunt uitaţi prin spitale, prin familii dezmembrate, etc.

Cei din sală aşteptau o explicaţie la gestul meu de protest. Şi atunci am căutat să le reamintesc celor care ani de zile au vizitat-o pe mătuşa mea solicitând-o să susţină financiar comunitatea sau când în vre­murile cele mai grele, atunci când buldozerele erau pregătite să culce la pământ Casa de rugăciune, unchiul şi mătuşa mea stăteau în faţa lor. Să le amintesc celor 4-5 familii adventiste, care locuiau pe aceeaşi stradă, de câte ori nu au fost ajutaţi când au avut probleme. Iar acum trec prin faţa porţii, venind de la biserică, fără să se oprească o clipă să vadă... mai trăieşte sora noastră?

Atât de credincioşi au fost unchiul şi mătuşa mea, încât au declarat corban absolut tot ce aveau, şi au crezut până în ultima clipă că vor fi în viaţă la venirea Domnului.

Nu găsesc o explicaţie la tot ce a urmat, cert este însă că s-a produs o reacţie. M-am despărţit de mătuşa mea asigurând-o că Domnul îi va purta de grijă.

La scurt timp după aceea, am primit un telefon de la prezbiterul comunităţii: „Frate Antea, suntem cu Cina la mătuşa dumneavoastră şi în camera ei stă atârnată într-un cui pancarta aceea. Rugaţi-o dum­neavoastră să o arunce, pentru că ne facem de râs. Acum situaţia s-a schimbat, este cineva care are grijă de dumneaei.” Mi-au dat-o la telefon şi am căutat s-o lămuresc să arunce acel carton. Foarte hotărâtă mi-a răspuns: „Nu! Pentru mine este ca o piatră de aducere-aminte. Rămâne acolo până voi muri.”

Singur printre fraţi este un fe­nomen social care a invadat şi biserica. Privind mai profund, putem trage concluzia că Însuşi Domnul Hristos se simte singur printre... fraţi. Atâta timp cât nu locuieşte în inimile urmaşilor Săi, Domnul Hristos rămâne singur, aşteptând şi bătând să-I deschidem!

Până când?... Tu hotărăşti!

Dacă cei în vârstă se duc la o­dihnă şi li se uită până şi pomenirea, ce putem spune despre relaţiile din­tre cei... vii?

Ocazia întâlnirii din ziua de Sabat este şi momentul când poţi vedea cine te salută, cine te ascultă sau cui îi pasă de tine.

Până în prezent, am avut harul să vizitez multe comunităţi din ţară şi aproape în toate am avut prilejul să mă adresez celor prezenţi.

Când vorbim de ospitalitatea ro­mânească, o grupăm după regiune, după etnie, după religie.

Mi se pare ciudat să spun că ad­ventiştii dintr-o parte a ţării sunt mai ospitalieri decât cei din altă par­te. Ce anume face diferenţa când toţi se recomandă ca având aceeaşi doctrină şi trăind acelaşi ade­văr? Iată un citat din Spiritul Pro­fetic:

„A fi primitori de oaspeţi este una dintre precizările făcute de Duhul Sfânt cu privire la cei ce poartă răspunderi în biserică. A­­ceste sfaturi au fost neglijate în mod ciudat. Printre membrii po­porului nostru, privilegiul de a fi ospitalieri nu este privit ca un privilegiu şi o binecuvântare. Există prea puţină sociabilitate, prea puţină dispoziţie de a primi în casele noastre persoane atunci când se iveşte ocazia.” (C.A., Ospitalitatea)

Faptul că am călătorit mult şi am văzut cum şi-au manifestat ospitalitatea cei pe care îi numim „fraţii şi surorile” noastre, m-am gândit să vă prezint o întâmplare, una dintre multele de acelaşi fel.

Mă aflam cu un grup de tineri, vreo 12 la număr, într-un circuit turistic şi am hotărât să petrecem Sabatul într-o comunitate de oraş. Nu cunoşteam adresa, nici vreo persoană din acea comunitate, aşa că am început să întrebăm oamenii de pe stradă. Nu auzise nimeni de biserica noastră. Am mers la Primărie şi, după mai multe telefoane, am fost îndrumaţi unde o puteam găsi. Era cam la 300 m de Primărie!

În acea vineri seara, oamenii intrau pioşi în biserică, se rugau în taină pe genunchi, au ascultat predica, apoi fiecare şi-a văzut de drumul lui. Singurul care ne-a băgat în seamă a fost intendentul care dorea să stingă luminile şi să închidă porţile după noi.

Am cerut să ne cazeze în garderobă sau în curte, pentru că nu cunoşteam pe nimeni. Argumentele noastre că suntem fraţi de credinţă l-au convins că sunt reale, dar nu i-au schimbat hotărârea.

În timp ce ne îndreptam spre ieşirea din curtea bisericii, cineva din întuneric, o tânără, m-a recunoscut şi m-a rugat s-o însoţim pentru a ne găzdui.

Această persoană frecventase în­tâlnirile O.M. II ale tineretului din Labirint şi mi-a amintit că m-am implicat în găsirea unui loc de muncă. Aşa se face că, venind în acel oraş, s-a căsătorit şi avea doi copii.

Când am intrat în acel mic apartament de două camere, soţul şi copiii ne-au întâmpinat fericiţi. „Nu ştiam de ce am prins atâta peşte, acum... înţeleg, avem oaspeţi”, a spus soţul.

Bucuria părtăşiei a făcut să dispară tot disconfortul din acea noapte. În dimineaţa acelui Sabat, familia-gazdă ne-a făcut o frumoasă surpriză. Ne-a înghesuit în câteva maşini şi ne-a dus într-o direcţie necunoscută. La numai 8-9 km, ne-am oprit în faţa unei biserici adventiste unde toţi membrii ne aşteptau în stradă cu braţele deschise. Am avut impresia că trecusem în altă ţară.

După un program şi o părtăşie de neuitat, păstrez şi acum în inimă emoţiile acelor clipe. Oare ce făcea diferenţa? Serva Domnului scrie:

„Am auzit pe mulţi scuzându-se că ceva nu le permite să fie ospita­lieri. Atâta timp cât vă închideţi în voi înşivă şi vă gândiţi atât la nevoile voastre şi la problemele pe care le aveţi, nu faceţi decât să distrugeţi spiritul ospitalităţii şi să ajungeţi paralizaţi de egoism.” (C.A., Ospitalitatea)

Dacă lucrurile stau aşa... între fraţi, mă întreb care este atitudinea noastră faţă de cei pe care dorim să-i „salvăm” din lume. Se fac tot felul de campanii de evanghelizare şi primăvara şi toamna. Strategiile noastre de „a... pescui” profesio­nal, nu ne umple de succes. Cred că încă nu am încercat să aruncăm mre­jele la porunca Domnului Isus. Tot insistăm că ne-am trudit toată noap­tea şi nu are rost să facem lucru acesta ziua în amiaza-mare.

Dacă am da ascultare poruncii Domnului Isus: „Aruncaţi acum mreaja în adânc”, cu siguranţă că vom cădea neputincioşi asemenea lui Patru la picioarele Domnului Isus (Luca 5,8).

O mică biserică încerca de ani de zile să crească numărul membrilor ei. Făceau tot ce ştiau că trebuie să facă. Am avut ocazia să le prezint un gând în legătură cu problema aceasta care îi frământa de ani de zile. Ştiam că şi-au luat „angajamentul”ca măcar un suflet să câştige fiecare membru. Sun­teţi pregătiţi, i-am întrebat eu, să primiţi 30 noi membri în mijlocul dum­neavoastră? Aţi fi bucuroşi? Da! Da! au răspuns ei plini de entuziasm. Să presupunem că persoana care aţi câştigat-o are probleme de să­nătate. V-aţi gândit ce puteţi face pentru ea? Sau o altă persoană este perse­cutată de cei din familie. V-aţi gân­dit că va trebui să o găzduiţi une­ori?  Şi aşa mai departe. Vreau să vă asigur că fiecare persoană nou-venită în biserică are o mare nevoie.

Nimeni nu intră în biserică de­săvârşit. Are lupte cu firea, cu obi­ceiurile, cu cei din familie, cu sără­cia, cu boala, cu îndoiala etc.

Cine credeţi că trebuie să se implice, să-i sprijine pe cei pe care dumneavoastră îi doriţi în biserică? S-a lăsat o tăcere profundă!

Probabil că... nu suntem încă pregătiţi să primim noi membri în mijlocul nostru. Cum se poate oare încălzi cineva lângă un laodiceean încropit?

Să vă prezint, pe scurt, un caz. Un bărbat îşi plimba fetiţa prin faţa Comunităţii Labirint. Făcea acest lucru de mult timp. Dar, într-o zi de Sabat, cineva l-a invitat în curtea bisericii. Era în pauză şi fraţii şi surori­le stăteau de vorbă. Bărbatul părea interesat, dar nimeni nu-l băga în seamă. Soţia mi-a atras atenţia şi ne-am apropiat de el în fiecare Sa­bat când venea la biserică. Au apă­rut probleme în familie. Soţia a intentat divorţ, iar copilul l-a trimis departe, la mama ei.

Cine trebuia să se implice în sus­ţinerea acestui om dezorientat? Probabil cel care l-a invitat să intre în curtea bisericii, nu?! Dar acea persoană gândea că şi-a făcut partea, restul este treaba bisericii! Aşa gândesc cei mai mulţi. Ne-am rugat pentru el şi, în mod treptat, situaţia s-a îmbunătăţit. Soţia şi-a retras cererea de divorţ, copilul a fost adus acasă, iar acum studiază cu toţii, acasă, Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta a fost un caz fericit. Domnul să fie lăudat!

Statisticile spun că dacă o per­soană nou-venită în mijlocul bisericii, timp de şase luni nu găseşte o relaţie de prietenie, nu socializează cu cineva din biserică, să nu ne sur­prindă de ce nu-l mai vedem printre noi.

Dumnezeu ne-a creat fiinţe sociabile, care nu pot trăi singure. Aşa se explică cum a putut supravieţui şi dezvolta atât de repede biserica creştină primară, când totul era de obşte, luau masa împreună şi lucrau împreună pentru Domnul.

Când vizitez, uneori, câte o mă­năstire, mă întreb dacă membrii unei biserici adventiste ar putea lo­cui, munci, mânca împreună cel puţin un an.

Cred că mulţi ar evada şi s-ar duce în lume. Uneori ne vine greu să rămânem ca la „mănăstire”, o zi pe săptămână! Ce anume ne face aşa de indiferenţi şi reci?

Îngerului Bisericii din Laodi­ceea scrie-i: „Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios şi ade­vărat, începutul zidirii lui Dumnezeu: Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. Pentru că zici: Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic, şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol, te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale şi doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi. Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă dar şi pocăieşte-te. Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine. Celui ce v-a birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie. (Apoc. 3,14-21).

Joomla SEF URLs by Artio