Tipărire

Valea oaselor uscate

Scris de Gili Antea on .

De Gili Antea


La serviciul divin s-a urcat la amvon, ca să prezinte cuvântul, o persoană necunoscută multora dintre cei aflaţi atunci în acea comunitate.

Încerc să vă redau câte ceva de la începutul predicii. Vorbitorul citează textul din Ezechiel 37, 5-14, după care se adresează celor din sală, spunând:

„Fraţilor, privesc la această adunare şi parcă văd acele oase uscate. De ce sunteţi aşa trişti? Ce probleme vă frământă? Ce credeţi că spune lumea pe lângă care aţi trecut venind la biserică?

Mă uit la feţele lungi şi frunţile încruntate pe care le afişaţi în această zi de Sabat. Chiar vă apasă păcate grele? Nu sunteţi în relaţii bune cu Dumnezeu şi cu semenii voştri? V-a lovit criza atât de greu că nu mai aveţi ce pune pe masă? V-aţi pierdut nădejdea în Dumnezeu? Ce se întâmplă cu adventiştii de sunt aşa de trişti?

Vă rog, uitaţi-vă la mine. Vedeţi degetul acesta? Da, degetul arătător de la mâna dreaptă a apăsat pe trăgaciul unui pistol şi am ucis un om. Nu din greşeală. Sunt un animal. Am făcut 10 ani de puşcărie din 16. Eu aş fi îndreptăţit să umblu toată ziua cu cenuşă în cap, să mă ascund de ochii lumii, deşi sunt urmărit. Ce-ar mai putea să-mi ofere viaţa chiar dacă n-am sărit de 50 de ani?

Vin de câţiva ani în mijlocul adventiştilor şi mă simt ca umblând printr-o vale plină de oase uscate. Fraţilor, bucuraţi-vă în Domnul!

Gândiţi-vă că avem un Dumnezeu căruia Îi pasă de noi. El vorbeşte conştiinţei noastre şi ne spune: ’Nu trage, nu-l omorî. Dar eu n-am vrut să-L ascult. Ceva îmi spunea: fă-o, nu fi prost, hotărât nu vei muri.’

Dacă Satana ar fi ştiut că-i trădez încrederea, m-ar fi făcut să-mi trag şi eu un glonte în cap. Dar Dumnezeu mi-a dat a doua şansă. Sunt liber, am fost născut din nou. Am o familie. Acolo, pe rândul acela sunt soţia şi băieţelul nostru. Am de ce să fiu fericit!”

Din momentul acela n-am mai putut să urmăresc predica. De câte ori ridica mâna şi vedeam degetul criminal îndreptat către noi, cei din sală, mă cuprindea o nelinişte profundă. „Neprihănitul” din mine, care n-ar putea strivi cu premeditare o furnică, nu putea accepta că Dumnezeu poate ierta un asemenea om. Un criminal!

Gândul mi-a fugit imediat la pro­cesul de la Nürenberg unde s-a judecat procesul criminalilor de război. Să-l vedeţi pe unul dintre ei vorbind oamenilor… „iubiţi pe vrăjmaşii voştri”… etc.

Chiar dacă suntem conştienţi că toţi avem aceeaşi fire păcătoasă, toţi am păcătuit şi suntem lipsiţi de slava lui Dumnezeu, nu putem accepta că am putea comite aceleaşi atrocităţi ca Nero, Hitler, Stalin şi mulţi alţii. Chiar şi Biblia prezintă asemenea oameni.

În ziua judecăţii finale, nimeni dintre păcătoşii lumii nu va pieri pentru păcatele săvârşite, ci „plânsul şi scrâşnirea dinţilor” va fi pentru rămânerea în păcat şi respingerea harului iertător al lui Dumnezeu, deci… pentru nepocăinţa lor. Judecata lui Dumnezeu are de-a face cu lucrurile ascunse ale inimii, cu simţămintele, cu gândurile şi motivele noastre. El judecă modul cum se raportează păcătosul faţă de faptele sale.

Dacă recunoşti că eşti vinovat şi accepţi consecinţele, dacă îţi pare rău şi accepţi oferta lui Dumnezeu ca singura şansă de reabilitare, atunci vei avea siguranţa că eşti iertat şi mântuit.

În asemenea condiţii nu poţi să nu-ţi manifeşti bucuria. Este extraordinar să ştii că cineva veghează lângă tine şi când vrei să faci ceva rău îţi şopteşte: „ nu pune mâna pe ce nu-i al tău”, „nu mânca aceste lucruri ca să nu te umpli de bolile… Egiptului”. Sau când „firea” te ispiteşte şi clopoţelul conştiinţei te avertizează să nu pofteşti nimic din casa aproapelui tău, nici maşina, nici conturile, nici nevasta lui… ce faci?

E minunat să ai o minte limpede. Să poţi auzi foarte clar ce trebuie să faci în orice împrejurare a vieţii. Te vei simţi un om liber şi fericit. Nimic nu te condamnă. Problema „feţelor… lungi” ale oamenilor sobri şi tăcuţi, care au făcut din bisericile noastre o privelişte asemenea unei văi pline de oase uscate, sunt mai de grabă o „formă de evlavie”, dar tăgăduindu-i puterea.

Cred că mulţi umblă cu sacul de cenuşă în cap ca să ofere impresia „omului neprihănit” şi nu că s-ar consuma pentru starea păcătoasă în care se află. Mai de grabă criza economică îi frământă şi problemele de familie le dau o indispoziţie atât de vizibilă pe feţele lor.

Cu toate că, atunci când ne întâlnim unii cu alţii, ne spune: „Suntem bine, merci”, dar zâmbetul protocolar pe care-l afişăm se retrage repede de pe feţele noastre. Profetul spune: „Urmarea neprihănirii va fi pacea, iar rezultatul neprihănirii este liniştea şi încrederea pe veci.”

Cum putem să le vorbim oamenilor despre fericita noastră nădejde? Ce-ar putea să-i atragă la Hristos, când văd ce greu ne este să purtăm jugul Său?

Caracterul unui aşteptător al revenirii Domnului Hristos nu se poate ascunde sub masca „feţelor lungi!” „El ar vrea ca servii Săi să dea mărturie despre faptul că prin harul Său oamenii pot avea un caracter asemenea Domnului Hristos şi se pot bucura de asigurarea marii Lui iubiri” (HLL/p. 773)

Spunem că suntem bogaţi şi nu ducem lipsă de nimic, dar nu ştim să ne bucurăm de toate binecuvântările primite, Să ne gândim numai la faptul că suntem singurii creştini care acceptă o zi de odihnă. Dumnezeu ne imploră: „Opriţi-vă, opriţi-vă măcar o zi, odihniţi-vă, recreaţi-vă, bucuraţi-vă împreună unii cu alţii. Am făcut Sabatul pentru om, de ce sunteţi trişti?”

Din păcate, imaginea oaselor uscate este prezentă chiar şi în mass-media adventistă. Toată lumea discută la masa rotundă teoria adevărului. Şi prea puţini sunt cei care dovedesc, prin viaţa lor, că sunt fericiţi în Domnul. Unde sunt acei oameni care poartă în suflet liniştea şi încrederea pe vecie?!

Privesc la comunităţile noastre ce par a fi asemenea acelei văi cu oase uscate:„Doamne, Dumnezeule, Tu ştii lucrul acesta!” Vor putea oare oasele acestea să mai prindă viaţă? Încă mă obsedează apelul acelui „frate criminal”. „Fraţilor… fiţi bucuroşi!” Ce efect extraordinar poate aduce naşterea din nou. Este de neînţeles cum poţi să închizi ochii noaptea fără să mai tresari, să foloseşti degetul mare ca… să deschizi Biblia, să-l îndrepţi către cei neprihăniţi şi să le ceri: „Oase uscate, treziţi-vă!”

Cred că indispoziţia aceasta ma­joritară trădează o stare de fapt ce ţine de starea noastră laodi­ceeană. Adesea ne simţim abandonaţi şi ne întrebăm: Este Dumnezeu cu noi? Se mai implică El în problemele noastre curente? Câţi oare depăşesc aceste crize prin credinţă?

Această paralizie emoţională ce se exteriorizează pe feţele noastre se vindecă doar prin intervenţia Domnului Hristos în viaţa noastră. Aşa vorbeşte Domnul către oasele acestea: voi face să intre în voi un duh şi veţi învia. Vă voi da vine, voi face să crească pe voi carne, vă voi acoperi cu piele, voi pune un duh în voi. Şi veţi şti că Eu sunt Domnul” (Ez. 37,5-6).

Mă aflam într-o comunitate dintr-un oraş din ţară şi am fost invitat ca în Sabat după-amiază să susţin programul. Am fost inspirat să întreb asistenţa, chiar de la început, dacă atunci când au fost botezaţi au primit şi Duhul Sfânt. Parcă mă aflam în faţa oaselor uscate. Nimeni nu avea sânge în vene să tresalte de bucurie şi să prezinte o experienţă de credinţă.

În liniştea aceea de „cimitir”, ci­neva, dintr-un ungher al sălii, s-a ridicat ca „un os uscat” şi a strigat: „Dumneata… ai Duhul Sfânt?”

Cu foarte mare părere de rău, mi-am dat seama că foarte mulţi oameni care intră în biserică n-au cunoscut experienţa naşterii din nou. Oasele lor au fost doar înmuiate în apa botezului fără ca firea păcătoasă să se dezlipească de pe el. De aici şi starea aceasta posomorâtă, anxioasă, şi fără putere în viaţa acelor ce se declară aşteptători ai revenirii Domnului Hristos. După aproape două ore de discuţii, am înţeles că foarte mulţi dintre cei prezenţi îşi duc viaţa de credinţă fără să ceară de la Dumnezeu soluţia cea mai bună. Prea puţin înţeleg ce înseamnă să fii stăpânit de puterea Duhului Sfânt. Aşa se explică şi deriva în care unii membrii din biserică umblă. Dar… am toată încrederea că lucrurile nu vor rămâne aşa.

Şi pe când priveam, s-a făcut un vuiet mare, şi iată că s-a făcut o mişcare şi oasele s-au apropiat unele de altele M-am uitat şi iată, le-au venit vene, carnea a crescut şi le-au acoperit pielea pe deasupra. Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: ’Duhule vino din cele patru vânturi, suflă peste morţii aceştia, ca să învie!’”

Această biserică, atât de preţuită în ochii Domnului, va învia la o viaţă nouă. Fără lucrarea puternică a Duhului Sfânt în viaţa celor credincioşi, caracterul nu se va putea modifica, schimba, şi nu va putea trece prin criza „strâmtorării lui Iacov, ” nu va putea sta împreună la aceeaşi masă cu cei care au cunoscut bucuria şi fericirea în Domnul.

Simt împreună cu apostolul Pavel, care spune: „Dumnezeul nădejdii să vă umple de toată bucuria şi pacea, pe care o dă credinţa, ca prin puterea Duhului Sfânt, să fiţi tari în nădejde!” Amin!

Joomla SEF URLs by Artio