Tipărire

În cuibul palmelor Tale

de Doinița Ciobanu

           

           “În Tine, Doamne, îmi caut scăparea; scapă-mă, în dreptatea Ta şi izbăveşte-mă! Fii o stâncă de adăpost pentru mine, unde să pot fugi totdeauna! Tu ai hotărât să mă scapi, căci Tu eşti stânca şi cetăţuia mea! Voi spune lucrările Tale cele puternice, Doamne, Dumnezeule! Tu ai săvârşit lucruri mari: Dumnezeule, cine este ca Tine? Pentru mulţi am ajuns ca o minune, dar Tu eşti scăparea mea cea tare. Ne-ai făcut să trecem prin multe necazuri şi nenorociri, dar ne vei da iarăşi viaţa, ne vei scoate iarăşi din adâncurile pământului. Iar când Te voi lăuda, voi fi cu bucuria pe buze, cu bucuria în sufletul pe care mi l-ai izbăvit.” Psalm 71

Dacă ar fi să exprim ceea ce simt, aş vorbi numai cu psalmi şi cântări duhovniceşti. Cuvintele omeneşti sunt prea slabe pentru a descrie preaplinul recunoştinţei pe care o port Salvatorului. Consider că fiecare familie din lume are partea ei de bucurii, dar şi de dureri, de bine, dar şi de greu, de soare, dar şi de nor.

Aşa cum este ea, viaţa este darul suprem oferit nouă de Creator. Iar atunci când ne mai este oferită încă o dată, este cea mai mare minune posibilă!

Într-o după-amiază de toamnă târzie, pe 28 noiembrie 1997, timpul a încetat să mai curgă. Într-o secundă, totul a amorţit. Cântările s-au curmat. Dorinţele s-au stins. Căutările au luat sfârşit. Inimi au încetat să mai bată. Bezna avea să se lase nu numai peste fiarele contorsionate ale unui fost microbuz Mercedes, ci şi în sufletele familiei advente din ţara noastră şi chiar din lumea întreagă. Am spus - familiei advente – pentru că cea mai mare bucurie a mea este că fac parte din această familie mondială, unde bucuriile capătă proporţii duble, iar necazurile se înjumătăţesc simţitor şi aceasta pentru că iubirea lui Dumnezeu este revărsată din plin peste ei.

Mie mi-a fost dat harul să mai deschid ochii şi să înţeleg ce s-a întâmplat, dar pentru Ingrid, Albert, Laura şi Cristina, viaţa s-a oprit. Atunci când ochii lor se vor deschide, înainte de a înţelege ce s-a întâmplat, îl vor vedea pe Mântuitorul venind pe norii cerului pentru a ne strânge pe toţi Acasă…

Ce a urmat? Doliu, inimi frânte, lacrimi amare, suferinţă. Multă suferinţă. Pentru mine au fost momente când nu mai puteam suporta durerea şi chinul fizic şi sufletesc, când ajunsesem la capătul puterilor şi când credeam că nu voi mai fi un om pe picioarele mele. Dacă aş fi fost lăsată singură doar un moment, nu aş fi rezistat. Dar, la căpătâiul meu au vegheat zi şi noapte, cu rândul, cei ce m-au iubit, pe care i-am cunoscut sau pe care nu-i văzusem niciodată mai înainte. Cu atâta dragoste, cu atâta interes şi dorinţi de bine mi-au alinat durerile, m-au încurajat, încât tot timpul celor două luni cât am stat pe patul spitalului am simţit că sunt ţinută şi purtată pe palme. În cuibul palmelelor calde, iubitoare şi binevoitoare ale lui Dumnezeu şi ale familiei mele advente. Îl rog pe Domnul să ofere binecuvântare şi veşnicie tuturor celor ce au fost alături de mine în acele zile crunte.

Nu ştiu dacă am simţit vreodată în douăzeci şi opt de ani de viaţă cum se împleteşte viaţa cu moartea, durerea cu speranţa, zbaterea cu liniştea. Tot timpul aveam siguranţa prezenţei Domnului Isus lângă mine. Mă simţeam ca un fir plăpând de iarbă faţă de care Dumnezeu îşi revărsa întreaga Sa grijă iubitoare. Era de parcă eu eram centrul Universului. A fost experienţa marcantă a vieţii mele, pe care nu o voi uita niciodată!

Din impactul loviturii am avut rinichiul drept rupt, hemoragie internă, coloana vertebrală fisurată, scalpul luat aproape de ochi şi tâmplă, trei intervenţii chirurgicale pentru salvarea rinichiului, zece tuburi de dren, optzeci de litri de soluţie perfuzată, cincizeci de zile de spitalizare, zece kilograme pierdute, patruzeci de kilograme greutate. Aparent, o viaţă normală după aceasta cu greu îşi putea imagina cineva, cu atât mai puţin eu.

Când m-am aflat la punctul terminus al capacităţii mele de a mai rezista, Dumnezeu nu m-a lăsat. Mi-a dăruit credinţă, nădejde şi dragoste. Mi-a demonstrat că la El totul este cu putinţă. Că nu este nimeni mai mare şi mai minunat decât El.

Mă aflam în salonul de pregătire pentru ultima şi decisiva intervenţie chirurgicală. Soţul meu era lângă mine. Ca pastor, de multe ori fusese la patul bolnavilor, dar acum trebuia să alerge când la Targu Mureş, unde eram eu, când la Bacău, unde era Anca, fetiţa noastră cea mică de cinci ani, lovită şi ea, ce fusese pusă în ghips. Ştiu că atunci când a venit pentru a nu ştiu câta oară la mine, l-am întrebat: “Mă mai iubeşti aşa, cum sunt?” Iar el mi-a spus: “Niciodată nu te-am iubit  mai mult ca acum!”

Acasă, Emanuela, fetiţa cea mare, de opt ani, se ruga pentru însănătoşirea mea. Pentru că darul ei cel  mai frumos este vocea cristalină, mi-a făcut o surpriză: a înregistrat pe o casetă cântarea “Voia Ta, Doamne” pe care a cântat-o împreună cu Anca, şi mi-a trimis-o la spital. Atunci când am ascultat-o, lacrimile mi-au inundat ochii, pentru că duioşia şi sensibilitatea inimii ei mi-au mângâiat sufletul. Şi pentru că ea a înţeles atunci, la numai opt ani, că totul este în mâna Domnului.

În momentele cele mai grele, Domnul mi-a pus în minte o imagine: un copilaş ce doarme liniştit în cuibul palmelor Sale. Ce încurajare pentru mine! Eu am fost acolo, în palmele Sale şi am stat acolo ferită de moarte. El nu mă va lăsa. Mă va ocroti până la sfârşit. Şi oricare ar fi sfârşitul, oricum ar alege El, totul va fi bine… Am fost dusă la sala de operaţie. După patru ore de lucru, doctorul Schwartz a venit în salon şi mi-a spus: “Doiniţa, ai un Dumnezeu mare!” O, Doamne, mare eşti! Şi cât de minunate sunt lucrările Tale!

O soră a venit în ziua aceea la mine şi mi-a adus o felicitare pe care o pictase. Era un cuib al palmelor şi o floare albă din care căzuse o petală, iar pe verso scria: “Când viforniţele vieţii se vor năpusti în cale / Ocrotit voi fi atuncea / În căuşul mâinii Tale.” Pe coperta studiilor biblice din primul trimestru al anului 1998, exact în timpul când se întâmplau aceste lucruri, era o imagine reprezentând un cuib al palmelor ce ţineau o mână de pământ din care creştea o plantă verde. Nu ştiu ce a însemna pentru dumneavoastră, dragi păstoriţe, acea imagine, dar pentru mine a însemnat că Dumnezeu mi-a scăpat viaţa din groapă şi că m-a încununat cu bunătate şi îndurare. Iar făgăduinţa pe care am primit-o atunci, la cumpăna dintre ani, la cumpăna dintre viaţă şi moarte a fost: “Iată că te-am săpat pe palmele Mele, şi zidurile Tale sunt totdeauna înaintea ochilor Mei.” Is. 49:16

Au trecut 14 ani de atunci. Nu ştiu când au trecut! Acum nu simt că am patruzeci și doi de ani trăiţi pe acest pământ, ci numai 14. Paisprezece ani în care mi-am redefinit sensul existenţei. Anii ce vor urma vreau să-i trăiesc nu pentru mine, ci pentru Dumnezeu şi pentru semeni.

Viaţa este aşa cum e! Vrând sau nevrând, trecem cu toţii prin intemperiile ei. Un singur lucru însă nu trebuie să-l uităm: fie că trăim, fie că murim, în cuibul palmelor Sale este cel mai sigur loc din lume!

Doinița Ciobanu locuiește în Bacău și este profesoară

Joomla SEF URLs by Artio