Tipărire

În pragul marelui examen

de Doinița Ciobanu

 

11 februarie 2011. În această zi am stabilit data susţinerii inspecţiei finale pentru obţinerea gradului didactic I în învăţământ pentru ziua de 11 martie 2011. În limbajul profesorilor se spune :”ai ajuns în ultimul grad!” Din momentul în care stabilisem cu profesorul coordonator de la Universitatea “A. I. Cuza” din Iaşi data, am intrat în linia dreaptă a pregătirilor detaliate pentru acest mare şi important examen.

Să vă spun în ce constă acest examen: în acea zi vin în asistenţă la 4 ore: prof.univ. dr. coordonator al lucrării de grad pe care am făcut-o anul trecut şi am predat-o la Universitatea din Iaşi, prof. metodist de la Inspectoratul Şcolar Judeţean şi un alt prof. univ. dr. în calitate de preşedinte al Comisiei, care împreună cu directorul şcolii, asistă la cele 4 ore. La sfârşitul orelor,  are loc o discuţie de evaluare în care se examinează punctele forte şi punctele slabe ale celor prezentate. După aceia, în program, trebuie prezentată lucrarea metodico-ştiinţifică într-un public format din această Comisie plus colegii din şcoală şi alţi consilieri psihopedagogi din alte şcoli.

 Voiam ca totul să fie cât mai aproape de perfecţiune. Am stabilit temele celor 2 ore de predare la disciplina Psihologie, precum şi ale celor 2 ore de consiliere de grup. Am început să caut materiale, să construiesc fişe, exerciţii, aplicaţii, teme, pentru ca proiectele didactice să fie cât mai interactive şi mai atractive atât pentru elevi cât şi pentru Comisia care asista şi evalua.

Pe lângă acest tip de pregătiri, trebuia să mă ocup şi de protocol cu tot ceea ce implica acesta, care în final, culmina cu “nunta” (căci din acel moment te “căsătoreşti” cu profesia), la care toţi se bucură şi se ospătează (dar mai ales eu, doar dacă voi fi  scăpat cu viaţă...)

Am muncit foarte mult la realizarea proiectelor didactice. Timpul trecea şi cu fiecare zi, creşteau şi emoţiile mele, anticipând încărcătura acelei zile. Pe data de 4 martie, exact cu o săptămână înainte, avea acest examen o altă colega de-a mea, Diana, la şcoala vecină. Am fost implicată şi în pregătirile Dianei, deoarece ea nu avea maşină iar eu am ajutat-o să finalizeze pregătirile.

În dimineaţa susţinerii examenului ei, îi simţeam şi îi împărtăşeam emoţiile mai bine ca nimeni altcineva, deoarece mă şi vedeam pe mine fix peste o săptămână, fiind în locul ei. Ştiţi ce simţăminte se zbat în acele momente? Că te afli în centrul atenţiei unei Comisii exigente, că eşti urmărit în toate amănuntele şi că te afli într-un rol din care nimeni şi nimic nu te poate înlocui. Compar acele momente cu experienţa naşterii pentru o mamă... S-au împlinit zilele, ceasurile, au început durerile, a bătut gongul, a sosit minutul, ..şi... în momentul acelea eşti singur, tu şi cu Dumnezeul tău, Universul te priveşte, iar tu, omul, străbaţi experienţa aceea grea şi dureroasă, intensă, neştiind exact cum se va finaliza, însă având expectanţa mare de a ajunge la final cu o mare izbândă!

Am condus-o pe Diana la şcoala ei, am ajutat-o să instaleze aparatele, să aranjeze sălile, am avut grijă să-i cumpar apă, să îşi potolească emoţiile, şi la ora 9 când a sosit Comisia ei de la Iaşi, m-am dus peste drum în şcoala mea, urmând ca la ora 13 să revin pentru a participa la susţinerea lucrării ei de grad.

Dar la ora 11, mă sună Diana să vin repede pentru ca să-i scriu în Registrul de inspecţii raportul. Am venit repede, din dorinţa de a-i fi aproape şi de a o ajuta, dar şi de a a vedea cum se defaşoară lucrurile.

Am tot scris vre-o 3 ore, chiar şi în timpul prezentării lucrării ei, pentru că la final, raportul trebuia semnat de către fiecare profesor din Comisie, înainte de a pleca la Iaşi.

La sfârşitul prezentării ei, au avut loc discuţii, întrebări şi comentarii. Preşedintele Comisiei, prof. H. este considerat “monstrul sacru al facultăţii” (adică greu trec la examene studenţii care nu stăpânesc foarte bine materia, mai ales statistica, disciplina dânsului preferată), s-a ridicat şi a făcut câteva comentarii nu foarte bune, ba din contră. Au fost momente destul de tensionate atât pentru Diana cât şi pentru noi ceilalţi. Ştiţi, cam de genul acela prin care sigur aţi trecut măcar o dată în viaţă, în care îţi doreşti să se deschidă rapid pământul şi să dispari puţin sau de tot...cam aşa au fost acele momente....

Eu am vibrat emoţional cel mai puternic, mai ales pentru că ştiam că peste şapte zile eu eram în postura ei şi pentru că aveam ca Preşedinte, pe cine credeţi?...  Vedeţi că aţi ghicit? Pe acelaşi profesor H.

În fine, s-a încheiat, nu a fost pusă nota maximă, cum se aşteapta şi se cădea, dar s-a terminat.

Am condus-o pe Diana acasă, cu maşina şi am venit apoi acasă la mine. Era vineri după amiază. Am ajuns foarte obosită atât fizic cât şi emoţional. M-am aruncat în pat, îngrijorată, epuizată şi am început să plâng...simţeam o mare greutate pentru săptămâna care urma şi, deşi, eram cu toate pregătirile în grafic, aveam senzaţia că nici eu nu voi reuşi să susţin lucrarea la superlativ, credeam că proiectele mele nu sunt bune, (deşi muncisem atât de mult la realizarea lor, fiecare avea cate 10 pagini..). Eram aşadar, la capătul puterilor, cum nu de multe ori în viaţă îţi este dat să ajungi.

Fiind în această stare, plângând, epuizată, povestind soţului meu şi fiicei ceea ce simţeam, am decis să rămân acasă în acea vineri seara, să studiez, să mă rog, să mă apropii mai mult de Dumnezeu, pentru a primi puteri noi pentru ceea ce îmi stătea înainte.

Obişnuiesc ca pe noptieră să ţin câteva cărţi pe care le am în studiu. Printre ele era şi cartea: “Ce nu îi spune nimeni soţiei de pastor”. Această carte o primisem în luna decembrie 2010, la finalul anului trecut. O citisem cu mare bucurie aproape pe toată atunci, dar îmi mai rămăsese ultimul capitol necitit. Am tot amânat citirea lui, fiind ocupată mereu  cu alte proiecte şi urgenţe. Dar doream cu toată inima s-o termin de citit. În acea seară, am deschis-o şi, printre lacrimile mele amare şi grele, abia zăream cuvintele aşezate exact pentru mine, exact pentru această experienţă prin care treceam, de către o autoare din altă ţară, care nu mă cunoştea şi pe care nu o cunoşteam. Vreţi să ştiţi ce scria?

Titlul capitolului 17: “EL POATE”. Aha...eu nu mai pot. Asta ştiam. Dar EL POATE. Asta am citit. Şi privirea-mi înceţoşată aluneca mai departe. Se zicea că era o reclamă în care apărea o fată ce se afla într-o bucătărie plină de vase murdare care erau împrăştiate peste tot. În timp ce privea ea deznădăjduită, stând jos pe podea, o voce din interiorul ei se auzi: “Ce caută o fată ca tine într-un astfel de loc?” ...De multe ori, nu doreşti să te afli într-un astfel de loc, dar viaţa te aduce acolo. Aşa eram şi eu.

Mai departe, citeam : “Vrei să dai o petrecere? Adesea, ne simţim copleşite. În public, ne străduim să surâdem de câteva ori şi chiar reuşim, dar acasă, ne simţim doborâte. Zicem: “îmi vine să fug de aici!” Stresul ne doboară. În această situaţie, putem să ne închidem în casă şi să dăm o “petrecere” în care să ne plângem de milă (aşa cum făceam eu). Este cea mai simplă soluţie atunci când ne simţim frustrate şi epuizate (aşa cum mă simţeam şi eu). Satana, adevărata gazdă a petrecerii noastre de autocompătimire, vine în întâmpinarea noastră cu o tavă încărcată cu “specialităţi”: o salată preparată din dezamagire şi deziluzie, un pahar mare cu nevoi neîmplinite, o porţie mare de critici din partea altora; apoi, o felie uriaşă de ranchiună, garnisită cu amărăciune. Îndesăm în stomac toate durerile acumulate. Uneori, dublăm sau chiar triplăm porţia. Petrecerea este în toi.

Apoi Satana pune muzică. Vrea să ne adoarmă conştiinţa. Tobele regretului, ale autocompătimirii şi ale mâniei ne asurzesc. Satana suflă tare în trompeta răzvrătirii şi ne spune: “Aşa ceva nu poţi îngădui. A sosit timpul să renunţi. Haide!”

Muzica se aude tot mai tare. Satana se apleacă spre tine şi te invită la dans. Te trage tot mai aproape de el şi în cameră se face insuportabil de cald. Te ia ameţeala când reflectezi la simţămintele tale şi la nevoia de a lua o decizie. Eşti tentată să cedezi şi să renunţi.

Satana vrea să ne lăsăm copleşite de disperare. El vine la noi atunci când suntem deosebit de vulnerabile. El recunoaşte foarte bine momentele prielnice. Nu este uşor să luăm o decizie, dar el ne ispiteşte să acceptăm soluţia lui. El a procedat la fel şi cu Domnul Isus. Slavă Domnului că Isus l-a înfrânt pe Satana. Şi noi putem birui prin puterea şi bruinţa Sa!

Când ne aflam în împrejurări copleşitoare, când presiunile vieţii ne înghit toată energia, putem obţine biruinţă prin harul lui Dumnezeu. Biruinţa este posibila dacă ne bizuim pe Isus. Nu îndrăznim să ne bazăm pe resursele noastre. Dumnezeu a făgăduit că ne va sprijini: “Domnul este tăria mea şi temeiul cântărilor mele de laudă: El m-a scăpat” (Exod 15:2).... M-am oprit aici cu cititul, rămânându-mi ultima pagină pe care voiam s-o citesc ziua următoare.

M-au încurajat foarte mult aceste gânduri pe care le-am citit în vineri seara aceia. De fiecare dată când am fost într-o situaţie specială, Dumnezeu mi-a vorbit direct prin cuvintele inspirate pe care le-am citit. Liniştită fiind, după ce m-am rugat, am adormit. Dimineaţă, m-am trezit cu o cântare în minte, (cântarea de la numarul 206) căreia, i-am şi dat glas: “Sigur la Domnu-n braţe, la sânul lui Isus, iubirea Lui mă face, ferice de nespus. Ca bun păstor îmi zice, Domnul, mereu, mereu, lasă orice-ndoială şi vin la sânul Meu...sigur la Domnu-n braţe, de griji nebiruit, m-adăpostesc la sânul Celui ce m-a iubit. Scăpat de-orice necazuri,de-orice-ndoieli scăpat, chiar dacă plâng,  e numai ca să fiu mângâiat. Domnul îmi e scăparea, Isus cel răstignit. Pe-acestă Stâncă-s sigur, că birui negreşit. Aici aştept în pace, să treacă noaptea grea şi să Se-arate Domnul, în strălucirea Sa”. Am simţit să rămân tot Sabatul acasă singură cu Dumnezeu, să-mi îmbib sufletul de prezenţa Lui, să mă rog, să studiez şi să cânt această cântare până când voi fi pregătită să pornesc în săptămâna premergatoare examenului cu toata încrederea că voi reuşi.

Titlul ultimei pagini din carte pe care voiam s-o citesc sâmbătă dimineaţa, după ce m-am trezit cu cântarea în minte, era: “Petrecerea s-a sfârşit”. Şi scria: “Când ne simţim istovite şi neputincioase, să ne amintim că dragostea lui Dumnezeu ne poate înviora. Când nu mai avem nici o fărâmă de putere, să ne aruncăm în braţele Domnului nostru care ne-a făgăduit: “Harul Meu îţi este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită” (2 Cor. 12, 9).

Uneori, ne simţim doborâte, dar slavă lui Dumnezeu, nu într-atât de doborâte, încât să renunţăm. În astfel de clipe, opreşte-te şi numără binecuvântările pe care le-ai primit. Trecem cu vederea atât de multe lucruri bune! Fă o listă cu binecuvântările obişnuite şi nu uita să treci şi binecuvântările neobişnuite. Numără-le, zăboveşte asupra lor şi te vei linişti.

Dumnezeu ne poartă pe braţele Sale: “Dumnezeul cel veşnic este un loc de adăpost şi sub braţele Lui cele veşnice este un loc de scăpare”(Deut. 33, 27). Când ajungem la disperare, să alergam şi să sarim în braţele Sale. Poate că ne poticnim sub povara grea. Chiar dacă paşii noştri sunt şovaielnici, putem să mergem înainte, fără să cădem. Nu putem cădea, dacă Îl ţinem de mână pe Isus. Lasă-L să te ţină de mână, să te poarte pe braţele Sale şi să te binecuvânteze. Dumnezeu va face totul pentru tine. Nu trebuie decât să Îl rogi. El ”poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi” (Efes. 3, 20). El poate să facă “nespus mai mult”. Dumnezeul nostru nu face doar cât îi cerem. Resursele Lui sunt nelimitate. Dumnezeul nostru este bogat! Lăudat să fie Numele Lui!

El nu ne-a promis doar o fărâmă de putere, ci ne-a promis puterea şi harul Lui. Vom ajunge la capătul cărării. Nu trebuie să cădem. De ce? Isus a promis că ne va sprijini până la sfârşit. Eşti o fiinţă deosebită pentru Dumnezeu. El are planuri mari cu tine. Isus vrea să te prezinte înaintea Tatălui ca pe o învingătoare. De aceea a promis că nu ne va lăsa să cădem.

Cere împlinirea făgăduinţelor Lui. El Îşi respectă cuvântul dat. “Iar a Acelui, care poate să vă păzească de orice cădere şi să vă facă să vă înfăţişaţi fără prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale, singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Isus Hristos, Domnul nostru, să fie slavă, mareţie, putere şi stăpânire, mai înainte de toţi vecii, şi acum şi în veci.” (Iuda 24, 25).

Aşa am petrecut eu Sabatul acela, singură cu Dumnezeu. La finalul zilei, nu mai simţem că nu pot, ci că alături de El voi reuşi. Dimineaţa următoare, m-am trezit, şi după ce am studiat, m-am aşezat la calculator, am ştiut exact ce trebuia să schimb la proiecte, le-am finalizat şi abia aşteptam marea zi a examenului final.

A sosit şi ziua de 11 martie 2011. Ce-i drept, noaptea precedentă nu am putut dormi deloc. M-am pregătit, am studiat cele patru devoţionale pe care le citesc zilnic, cu gândul de a-mi umple iarăşi rezervorul spiritual. În devoţionalul pentru femei, să vedeţi ce am citit: “Oricât de multe intenţii ai avea pentru aceasta zi, adu-ţi aminte că fără El nu poţi reuşi cu adevărat. Alegerea de a petrece timp liniştit în prezenţa Lui va reprezenta cel mai mare câştig, pentru că vei fi înzestrată cu puterea de a birui orice ispită. Bucuria îţi va umple sufletul, ştiind că eşti de parte Universului. Vei experimenta binecuvântarea Domnului în tot lucrul mâinilor tale şi aşteptările pentru ziua aceasta îţi vot fi întrecute!”

Am plecat, am ajuns la şcoală cu  doua ore mai devreme, am pregătit totul şi priveam pe fereastra holului şcolii, pentru a-i vedea pe profesorii universitari venind de la Iaşi. Au venit, i-am întâmpinat şi i-am condus în biroul directorului. La televizor erau primele imagini despre cutremurul din Japonia. Parcă era un simbol al cutremurului din inima mea…Interesant, uneori, în interiorul nostru se întâmplă ravagii, fără măcar ca cineva să ştie...Ce bine că, dacă îl avem pe Dumnezeu ca Tată ceresc, furtuna se opreşte, tzunami nu ne mătură de pe faţa pământului, cutremurul nu ne devastează...

Am început orele. Totul a decurs nesperat de frumos. Elevii mi-au întrecut aşteptările. La fel şi profesorii din grupul de consiliere. Profesorii din Comisie au fost captivaţi de ore. Într-o pauză, prof. H., Preşedintele Comisiei m-a întrebat, de ce sunt în Bacău, dacă am făcut facultatea în Bucureşti? Am venit dupa soţ, nu? Unde lucrează soţul meu, în aviaţie? Eu i-am răspuns: “Să ştiţi că pilot i-ar fi plăcut să fie. Îi place înălţimea şi viteza. Şi cu maşina merge cam cu viteză”. Mi-a spus că şi el merge cu viteză. Şi astfel, pauza a trecut. Au urmat discuţiile pe marginea lecţiilor, care au decurs foarte bine.

De-acum mă pregăteam să susţin lucrarea de grad intitulată: “Stresul cadrelor didactice din învăţământul preuniversitar”, în faţa publicului format din 50 de persoane, care deja aştepatau în sală. Am ajuns, prof. H. a deschis şedinţa şi am început prezentarea. Am avut emoţii foarte mari, de îmi tremura mâna pe mouse, îmi spusese o colegă care era în faţă lângă mine. Am ajuns la încheiere cu bine şi au urmat discuţiile despre lucrare şi despre mine ca profesor. Au început să se ridice colegi şi să vorbească în termeni elogioşi despre toată activitatea mea de 10 ani în acest Colegiu: “că reprezint un mare ajutor pentru ei, că doar dacă mă văd în cancelarie şi-mi întâlnesc zâmbetul, deja se simt mai bine, că ştiu să fiu aproape de elevi şi să-i susţin în problemele lor”, şi multe altele.

Comisia a spus că ei n-au mai văzut atâţia oameni la susţinerea unei lucrări de grad şi că numai acest aspect vorbeşte de la sine cât sunt de apreciată în această şcoală. Se ridicau mereu, unii după alţii, să vorbescă despre mine, de a fost nevoie ca să fie opriţi de către Comisie pentru că nu ne mai ajungea timpul şi dumnealor trebuiau să se mai şi întoarcă la Iaşi, dar după “nuntă” bineînţeles. Am avut impresia la un  moment dat că am murit şi că se rosteşte necrologul, căci numai după ce a murit cineva se vorbeşte atât de frumos depre el... Doamna prof. coordonator al lucrării, a citit referatul şi mi-a pus nota 10 pentru lucrare. Doamna prof. metodist a citit raportul de inspecţie în urma căruia am primit din partea tuturor 6 de 10. Deci, am încheiat la superlativ, aşa cum mi-am dorit, cu media 10. La final am fost felicitată ca la nuntă, numai ca eram doar eu, căsătorită cu profesia. Am primit foarte multe flori, din partea colegilor, cât şi cadouri şi amintiri, care au vorbit şi ele despre preţuirea lor pentru mine.

La masă, profesorul H. s-a aşezat lângă colega mea, Diana. Rămăsese cu o curiozitate: Ce profesie are soţul meu? Întrebând-o pe Diana, ea îi răspunse că este preot, vrând să mă protejeze puţin de discriminare. “Ce fel de preot?” întrebă el. “De fapt, este pastor”, spuse ea. “Ce fel de pastor?”, întrebă el. “Adventist”, răspunse ea. Când a auzit, mă chemă, lângă el şi mă întrebă: “De ce nu mi-aţi spus doamnă că sunteţi adventistă?” “Pentru că nu m-aţi întrebat domnule profesor”, am răspuns eu. “V-am întrebat ce este soţul şi dvs. m-aţi luat cu avioane“, îmi zise el, şi n-am mai insistat. Am crezut că nu vreţi să-mi spuneţi”, zise el. “Am văzut eu de la început că sunteţi deosebită, mi-am dat seama, doar sunt psiholog”. “Să ştiţi că mama mea a fost adventistă, îmi spuse el, ...a murit cu câţiva ani în urmă şi a fost înmormântată de adventiştii de  acolo, de la Biserica Adventistă de pe Sărăriei, din Iaşi. Eu îi apreciez pe adventişti. Şi sora mea este adventistă. Este căsătorită la Constanţa. “Mă bucur foarte mult! Domnule profesor, îi spun eu, v-am pregătit un dar, o carte foarte bună: “Începe să trăieşti”, scrisă de Lucian Cristescu”. “De Lucian Cristescu ?”, mă întrebă el. Doamnă, dar eu am citit cărţi de acest autor şi mai mult, am ascultat predicile lui, mi le trimite mereu sora mea de la Constanţa. Îmi place de el. Este foarte bine documentat. Predică foarte bine! “. În continuare, am închegat o discuţie foarte antrenantă, de colegele mele care erau la masa cealaltă, vrând să mă scutească de observaţiile lui, m-au chemat, de teamă să nu îmi reproşeze ceva despre lucrare şi mai ales despre statistică. Le-am spus: “Nu, nu..nu mi-a zis nimic despre lucrare, vorbeam despre religia mea”.

În final, la despărţire, m-au felicitat din nou, mi-au spus cât de bine s-au simţit la Bacău cu această ocazie, ne-am schimbat adrese de e-mail, urmând să mai păstrăm legătura şi ulterior.

Iată că am trecut şi pragul marelui examen! Şi cât de bine a fost “sigur la Domnu-n braţe!” Vă spun, este cel mai sigur loc din lume ! Alături de El, dacă îţi faci partea cu toată inima, El va face restul. “Dacă tu te ocupi de lucrurile care îi plac lui Dumnezeu, El se va ocupa de lucrurile care îţi plac ţie!”...Şi El se va ocupa chiar şi de profesorul H.! 

                                                              Doinița Ciobanu locuiește în Bacău și este profesoară


Joomla SEF URLs by Artio