Tipărire

Ierihon - cetatea blestemată

de Traian Aldea

Istoria dramatică a unui popor străin de Dumnezeul adevărat

ierihon„Blestemat să fie înaintea Domnului omul care se va scula să zidească din nou cetatea aceasta a Ierihonului! Cu preţul întâiului său născut îi va pune temeliile şi cu preţul celui mai tânăr fiu al lui îi va aşeza porţile.” (Iosua 6:26)

Ierihonul este unul dintre cele mai vechi oraşe din lume. Este aşezat în valea Iordanului, în inima deşertului lui Iuda, la 250 de metri sub nivelul mării şi la 10 kilometri nord de Marea Moartă, fiind cel mai jos oraş din lume. Are o climă tropicală în timpul verii şi mediteraneeană pe timp de iarnă. Existenţa oraşului se datorează unui puternic izvor, numit Izvorul lui Elisei, cu un debit de 4 500 l/min. Datorită apei acestui izvor, în jur s-a format o oază de verdeaţă şi de viaţă.

Ierihonul a fost poarta de intrare a evreilor în Canaan şi a fost prima cetate cucerită de Iosua. Timp de sute de ani a rămas părăsit, apoi a fost reconstruit în timpul lui Ahab. Un moment de glorie a fost atins în timpul regilor haşmonei şi a dinastiei lui Irod, când aici s-au construit mai multe palate. Domnul Hristos a trecut prin Ierihon în ultimul Său drum spre Ierusalim. Atunci l-a întâlnit pe Zacheu şi l-a vindecat pe orbul Bartimeu. În prezent, este un orăşel arab cu peste 100 000 de locuitori, liniştit şi prosper, adunat în jurul movilei antice şi a izvorului unde îşi aşteaptă turiştii grăbiţi.

Ierihonul lui Iosua

Ierihonul a fost un oraş de graniţă, fiind poarta de intrare în Canaan pentru popoarele care veneau dinspre Răsărit: moabiţii, amoniţii şi arabii. Acest lucru se explică prin faptul că Iordanul se află la doar 5-6 kilometri est de oraş. Când evreii, după ieşirea din Egipt, au trecut Iordanul, prima cetate care le-a apărut în cale a fost Ierihonul. Raportul celor două iscoade a arătat că locuitorii cetăţii erau complet demoralizaţi, dar se pregăteau de apărare îm­potriva evreilor. Doar o singură femeie, şi aceas­ta de o moralitate îndoielnică, trecuse deja de partea evreilor. Ea i-a ajutat, i-a încurajat şi le-a oferit informaţii valoroase.

Autorul biblic inspirat ne descrie modul extraordinar în care a fost ocupat Ierihonul. După ce, timp de şapte zile, l-au înconjurat în linişte deplină şi după alte şapte ocoluri în ulti­ma zi, au urmat sunetele de trâmbiţă şi strigă­-tele po­porului. Atunci zidurile cetăţii au căzut fără nicio lovitură omenească. Dumnezeu a cu­cerit cetatea aceasta printr-o minune, de aceea tot ce era în interiorul ei a fost dat spre nimicire. Arheologii au căutat aceste ziduri care s-au pră­buşit miraculos. Uneori, bătălia lor pentru găsirea acestora este mai grea decât lupta lui Iosua. A avut sau nu Ierihonul ziduri masive în timpul cuceririi? Aceasta este marea întrebare. Este raportul biblic corect şi demn de încredere?

Dovezile arheologice

Expediţia austro-germană condusă de E. Sel­­­ling şi C. Watzinger a fost prima care a făcut excavaţii la Ierihon, între anii 1907-1909. S-au descoperit fortificaţii din perioada bronzului timpuriu şi mijlociu (circa 2500-1550 î.Hr.) şi s-a susţinut că zidurile cetăţii din timpul lui Iosua, adică bronzul târziu, nu s-au găsit. A doua expediţie a avut loc între anii 1930-1936 şi a fost condusă de J. Garstang. Bazându-se pe o amuletă egipteană (scarab) găsită printre ruine, el a demonstrat că au existat fortificaţii succesive în toată perioada bronzului, inclusiv în timpul cuceririi lui Iosua. Garstang era sigur că a găsit zidurile dărâmate ale Ierihonului.

A treia expediţie a fost condusă de doamna K. Kanion, între anii 1952-1958. Ea a făcut să­pături profunde, până la pământul virgin, ară­tând că înălţimea maximă a telului este de 21,5 metri, iar stratul arheologic de acumulări are 17 metri înălţime. Au fost descoperite mai multe ziduri, construite în diferite perioade ale bronzului timpuriu şi mijlociu. Ultimele erau ridicate pe vârful unor fortificaţii numite „val de pământ”, pavate cu piatră (glacis); au fost datate în secolul al XVI-lea î.Hr. Această fază a cetăţii s-a încheiat în jurul anului 1560 î.Hr., printr-un foc violent care a distrus totul, după care cetatea a fost părăsită un timp. Următoarea fază de ocupaţie este în jurul anului 1400 î.Hr., iar fortificaţiile ridicate deasupra aceluiaşi val de pământ au fost în cea mai mare parte erodate de ploi. Urmează apoi o perioadă lungă de părăsire, pentru ca cetatea să fie rezidită abia prin secolul al IX-lea î.Hr.

Concluzia majorităţii arheologilor a fost că Ierihonul nu avea ziduri în timpul cuceririi lui Iosua, fiind doar o mică aşezare neimportantă. Majoritatea teologilor susţin că distrugerea cetăţii de către Iosua a avut loc în jurul anului 1250 î.Hr. Conform acestor interpretări, autorii biblici sunt acuzaţi de inexactitate şi exagerări. Care este adevărul?

Conform raportului biblic (1 Împăraţi 6:1) Ierihonul a fost cucerit de Iosua în anul 1405 î.Hr. Interpretarea corectă a istoriei si a datelor arheologice sugerează că cetatea avea ziduri în jurul anului 1400 î.Hr. Rezultă că data oferită de teologi nu este corectă, concluziile arhe­ologice corespunzând cu înţelegerea corectă a istoriei şi a raportului Bibliei.

Ierihonul lui Isus

În perioada regilor haşmonei şi a lui Irod cel Mare (140-4 î.Hr.), Ierihonul a fost reconstruit, lărgit şi împodobit cu palate de iarnă, dar pe alte terasamente decât vechea cetate. Aici se mutau regii şi nobilii Ierusalimului pe timp de iarnă, datorită climei plăcute din acest loc. Oaza a devenit o vastă plantaţie de curmale şi de multe alte plante aromatice şi medicinale. Cetatea era şi un punct de vamă im­por­tant la frontiera de răsă­rit a Iudeii. Ioan Bote­zătorul şi Domnul Hristos au tre­cut prin acest oraş de mai multe ori. În drep­tul Ierihonului, spre est, se află unul dintre locurile unde tradiţia spune că a fost botezat Domnul Hris­tos, iar la vest de oraş este un munte numit Mun­­tele Ispitirii, unde se cre­de că S-a retras Isus şi a rămas timp de 40 de zi­le ca să postească. Cru­ci­a­ţii au con­­struit pe pan­ta abruptă a muntelui o mănăstire, care funcţi­o­nează şi în prezent.

Întâlnirea cu Zacheu va rămâne cea mai fru­moasă amintire despre Ie­rihon. Doi copaci mari şi bătrâni sunt consi­de­raţi ca fiind sico­mo­rul lui Zacheu. Unul se află în curtea bisericii ca­to­­li­ce, iar altul, în cea a bi­se­­ricii ortodoxe, ambii con­­stituind un obiectiv de pe­lerinaj pentru mulţi creştini.

Blestemul lui Iosua şi urmele adânci ale păcatelor cetăţii dispăruseră pe vre­mea lui Isus. Rahav s-a numărat printre strămoşii lui Mesia, Zacheu era ta­re fericit pentru că mân­­­­­tuirea a intrat şi în casa lui, orbul Bar­ti­­­meu cânta de bucurie pentru că şi-a câş­­­ti­gat vederea. Toţi aceştia au avut ceva în co­mun. Nu s-au încrezut în ziduri şi nici nu au continuat să se împotrivească Providenţei divine, ci au crezut, au apelat la Dumnezeu şi s-au ridicat deasupra tumultului străzii pentru a primi harul divin.

Prietene, şi tu ai privilegiul să schimbi o situaţie grea, un blestem, într-o binecuvântare. Urmează exemplul celor de aici! Ridică-te dea­supra forfotei străzii şi strigă: „Doamne, ai mi­lă de mine!” Şi îndată Isus te va auzi şi îţi va transforma necazul în binecuvântare. Aşa să-ţi ajute Dumnezeu!

Lect. univ. dr. Traian Aldea este profesor de arheologie la Institutul Teologic Adventist.

Joomla SEF URLs by Artio