Tipărire

Mă-nchin Ție Isuse, Regele meu!

De FLORIN LĂIU



ISUS (Mai 1977 )

 

Acesta este Împăratul meu

Acesta este Împăratul meu,

Coroană de rubine – flori de spin.

E idolul şi singurul meu zeu

În faţa cărui cad să mă închin.

 

El îmi sfinţeşte fruntea în lumină

Şi sufletul mi-l poartă la izvor.

Din Biblie, din unda ei senină

Beau apele de viaţă şi de dor.

 

N-aş da aşa un rai pe-o lume-ntreagă.

Vrei să mă crezi? Întoarce-te spre El

Şi odihneşte-ţi fruntea ta pribeagă

La inima divinului Model.

 

O, Împăratul meu este iubire

Şi numai adevăr şi numai pace.

De El mă leagă nevăzute fire

Ce nici o mână nu le va desface.

 

Acesta este Împăratul meu,

Ce mă iubea când Îi eram duşman;

Din bolovan coclit de minereu,

El mă va face aur diafan.

 

Că mi-i legat şi binele şi răul,

Tot viitorul, de voinţa Lui.

Şi numai El mă va salva din hăul

Acestei lumi ce pare-a nimănui.

 

El a găsit un drum şi pentru mine:

Să-I calc pe urme, după crucea Sa.

Da, singura onoare ce-mi stă bine,

E să o port şi eu, smerit, pe-a mea.

 

Cu greu pot să-L privesc strivit pe cruce,

Citind şi vina mea că sunt iudeu…

– Oare pe-aceeaşi cale mă voi duce? –

Acesta este Împăratul meu!              

 

Eu ştiu că Domnul meu trăieşte

Eu ştiu că Domnul meu trăieşte

Şi-L voi vedea pe nor.

Tot cerul va veni cu El.

Eu am Mântuitor.

 

Eu ştiu că va veni în slavă

Isus cel răstignit.

Voi locui cu El în veac

Pământul înnoit.

 

Eu ştiu că chipul lumii trece.

Sfârşitul a-nceput.

Isus Christos rămâne-n veci

Cu tot ce a făcut.

 

Eu ştiu că Domnul meu trăieşte,

De-aceea-s fericit.

Coroana Lui va străluci

Aici, în infinit.

 

Calea către Christos

Către Christos, privindu-L ţintă,

Ajunge-voi într-un sfârşit

La capătul care-mi alintă

Dorinţa după infinit.

 

Către Christos, un singur dor,

Un singur drum de raţiune:

Sub crucea Lui să mă cobor,

Pe crucea mea să stau minune.

 

Pe calea ascultării-mi ţin

Credinţa totdeauna verde,

Ca să-L urmez către senin,

Chemarea Lui să mă dezmierde.

 

Către Isus, către Christos,

La crucea Lui şi la domnie,

Ce poate fi mai luminos

Pentru vederea mea pustie?

 

Ce ideal şi ce chemare

Pentru un suflet obosit,

Să capăt nu numai iertare,

Ci viitor desăvârşit !

 

Către Christos toată privirea,

Căci împrejur e strajă tare!

Ne-aşteaptă mult nemărginirea

Şi ziua de răscumpărare.

 

Către Christos chiar fără pâine,

Sau fără ochi, fără picior,

Spre El merg astăzi ca şi mâine,

S-ajung, oricum, biruitor.

 

Numai de El speranţa vieţii

Cu toate bridele se-agaţă,

Până când zorii dimineţii

Mi-l vor aduce clar în faţă.

 

Christos, comoara mea prezentă

Şi viitorul meu cel mare;

Dorinţa ce-mi inspiri, ardentă,

Rămâie scrisă-n neuitare!

 

 

Chipul lui Christos

 

Prea ieftine sunt vorbele de rouă

Şi prea sublim e chipul lui Christos,

Să-L pot cuprinde-ntr-o cântare nouă,

Întregul cer în versu-mi zgomotos...

 

Căci orice-aş spune despre Domnul meu,

Abia atinge adevărul mare

Că El e necuprinsul Dumnezeu

Şi-al nemuririi, al iubirii soare.

 

Şi totuşi El s-a coborât la mine,

Să-mi schimbe cupa marelui necaz.

Aproape L-am văzut printre suspine

Şi cred că m-a atins duios şi azi.

 

Sleit de suferinţi, dar plin de dor,

Aşa este Isus Nazarineanul.

Umblând neobosit printre popor

Şi împlinindu-şi cu credinţă planul.

 

Aşa este Isus: numai putere,

Tot harul întrupat într-un Cuvânt,

Chivot de carne, Duh de înviere

Şi Numele secret al Celui Sfânt.

 

Fără-ndoială, crucea Lui înaltă

Mi-a străjuit răscoala şi pustia

Şi, sigur nu va trece niciodată,

Cât se va-ntinde-n slavă veşnicia.

 

Bogată-n taină, radiind de pace,

E marea cruce a iertării mele,

Zadarnic încercat-am, a-L desface

Pe Christ, de crucea Lui, prin fapte grele.

 

M-am prins de incredibil, de lumina

Golgotei lui Christos ce-mi dă suflare.

Mă prind mereu, când mă apasă vina,

Să cer, căzut sub crucea Lui, iertare.

 

Împart smerit cu El povara lumii;

Prea grea-i planeta s-o pot singur duce.

De-aceea m-am legat cu şapte funii

De trupul biciuit şi frânt pe cruce.

 

De-aceea cred şi stărui în credinţa

Că voi putea odată să-L descriu,

Să-I zugrăvesc în viaţa mea fiinţa,

Să vadă lumea pe Christos cel Viu.

Februarie 1988

 

Cântec protestant

 

Oriunde-aş căuta în univers

Un loc de împlinire şi odihnă,

Un loc unde durerea să mi-o vărs

Şi să-mi prefac neliniştea în tihnă.

 

Oare-aş găsi alt loc decât Calvarul

Cu crucea Lui cea veche, noduroasă,

Unde Isus, sorbind tăcut amarul,

Odihna şi iubirea Lui îmi lasă?

 

N-aş mai găsi alt turn de siguranţă

Ca Golgota, minunea veşniciei.

Din raza ei El mi-a zidit speranţă

Şi mi-a-mpletit cununi de bucurie.

 

Răbdarea lui Isus mi-a dat puteri,

Să cresc în har, privind în faţa-I blândă.

Ca la tâlharul mântuit de ieri,

El mi-a sfinţit şi locul de osândă.

 

Isus îmi este astăzi toată slava

Şi toată pătimirea-n vremi de dor.

Din crucea Lui fac aripa şi nava

Cu care, către ceruri, am să zbor.

 

Eu am ales ca Domn dintre toţii zeii,

Pe Regele durerilor nespuse.

Şi mă închin, jertfindu-mi porumbeii,

Doar Ţie, condamnatule Isuse.

 

Căci osândit ai fost de neamul Tău,

Iar azi creştinii Te-au închis afară.

Din crucea Ta ei şi-au făcut alt zeu

Ca să Te răstignească-a doua oară.

 

Isuse, bucuria mea de azi,

Şi paştele din orice dimineaţă!

Fii învierea mea, şi-al Tău obraz

Să-mi lumineze obidita faţă!

 

Ca să trăiesc minunea învierii,

Prin Duhul Tău, în viaţa mea pustie,

Şi să vestesc mai dornic ca străjerii,

Iubirea Ta, porunca Ta cea vie.

Martie 1985

 

 

Îngerul îmi vorbea

 

Vezi tu cât sânge răbdător a curs,

Cât sânge iubitor, fierbinte,

Câtă blândeţe este-n firea Înţelepciunii?

Vezi tu, fiul omului?

 

Vezi ce amare sunt: păcatul tău,

Greşeala ta, idolii tăi, păcatul…?

Vezi tu ce dulce-I este harul?

Vezi tu, fiul omului?

 

El e Iahwé din rug, e Împăratul,

E taina-n care trebuie să crezi.

Vezi tu unde-ai ajuns şi cine-i El?

Vezi tu, fiul omului?

 

Întoarce-te, avântă-te înapoi!

Nu simţi aici nimic care te-ndeamnă?

Nu te priveşte-aceasta şi pe tine?

Noi, stelele fierbinţi şi sfinte,

Ne-acoperim şi ne cutremurăm

Şi ne-nchinăm cu totul şi cu totul.

Dar voi..., de ce? Noi nu putem pricepe.

 

Vezi, tu, care-i mărirea, slava, cinstea?

Vezi tu care-i puterea şi în ce stă?

Priveşte şi învaţă lecţia lui Christ,

Pe urmele oilor, pe poarta aceea, afară,

Priveşte crucea mult mai mare, nevăzută,

Pe care I-aţi răstignit sufletul!

O, vezi ce înaltă şi adâncă-i crucea aceea,

Şi nu mai păcătui, fiul omului!

 

Paştele acesta fie-ţi sărbătoare

În fiecare zi. Priveşte Mielul,

Căci tu L-ai junghiat,

Că jertfa

Mai mult îţi place decât ascultarea

– Dar El a ascultat.

 

Priveşte-L iar; iertare şi-ndreptare

După dreptarul sfânt şi bun şi drept,

Nu poţi avea decât privind la El,

Prin ochelari de lacrimi şi de duh,

Privind atent, hrănindu-te din Miel.

Când ai căzut, Lui nu i-a trebuit

Ceasuri întregi să ia o hotărâre.

Tot nu-nţelegi că Domnul te-a iubit,

Când ai căzut în râpa răzvrătirii,

Rostogolindu-te-n călcări de lege,

Şi-n depărtări de braţu-I fericit?

 

Jertfeşte-ţi dar şi tu acele planuri

Ce nu ajung la ţinta Crucii Lui.

Priveşte iar şi umple-te de ceruri,

Aruncă-te-n oceanul vieţii Sale,

Căci altă cale nu-i.

Octombrie 1978

 

Cântare de aur

 

Ce mult visat-am să-ţi închin cântare

Din harpa mea de cuget şi de sânge!

Isuse, nu-Ţi găsesc asemănare

Să ştiu cânta şi nici să ştiu a plânge.

 

Că ai răbdat cu nesfârşită trudă

Sălbăticia mea de frate rău,

Şi sufletu-mi murdar, aproape iudă,

Tu l-ai iubit mai mult decât pe-al Tău.

 

Nechibzuit, ingrat şi demn de moarte

Că nu Te-am cunoscut când mă rugai,

Tu m-ai chemat statornic mai departe,

Şi-acuma ştiu, ah, ştiu că Tu erai…

 

Să fie binecuvântată clipa

În care m-am născut a doua oară,

Când mi-ai oprit – de dragul cui?  - risipa

Şi din butuc m-ai prefăcut vioară!

 

Azi nu mai îndrăznesc să dau intrare

Neruşinatei arte de-a nu crede,

Şi nu mai pot sufla cu nepăsare

Când inima-mi te roagă şi Te vede.

 

Isuse drag, Isuse fără seamăn,

Cum de Te-ai coborât atât de jos?

Cu ce minune pot să Te aseamăn,

Din veacul îngâmfat şi păcătos?

 

Cu drag semnez, aş vrea să scriu cu viaţa

Sub semnătura Ta dumnezeiască.

Isuse, când va fi să-Ţi văd şi faţa,

Cântarea mea să nu se mai sfârşească!

 

 

Răsplata

 

Eu totul am lăsat şi Te-am urmat.

O, Doamne, ce răsplată îmi vei da?

Lumini de jasp şi pietre de agat

Şi străzi de aur în cetatea Ta!?

 

Eu totul am lăsat şi ce-am lăsat

Nu caut să le capăt înapoi.

Pe cele vechi le ştiu, m-am săturat,

Dar ce drept am la lucrurile noi?

 

O, ce răsplată aş putea să-Ţi cer,

Isuse, de mi-ai pune o-ntrebare?

Să-Ţi cer coroane, tronuri şi în cer,

Cum vor toţi belicoşii de sub soare?

 

Să-Ţi cer un loc la masa bucuriei,

Ca Tu să mă slujeşti încins ca rob?

Să mă îmbraci cu mantia urgiei

Ca să-mi topesc duşmanii de pe glob?

 

Dac-am lăsat ce-i vrednic de lăsat,

Să mai vorbesc acum şi de răsplată?

Tu, pentru mine Te-ai lăsat scuipat;

Şi Ţi-am plătit... cu ce? Nu, niciodată

 

Nu-ţi cer de-acum încolo să-mi plăteşti,

Ce-ai spus e doar făgăduinţa Ta.

Tu m-ai chemat şi Tu făgăduieşti.

O, Doamne, nu eşti Tu răsplata mea?

 

Eu ce să-Ţi mai pretind? Îţi mulţumesc

Că fericit eşti să mă iei la Tine.

Da, singura răsplată ce-mi doresc

E să fii, Doamne, răsplătit cu mine.

 

 

Isuse bun

 

Dacă-ai veni cu milă şi tărie,

să-i liberezi de orice datorie,

de boli urâte şi de draci;

un rob să fii, să le faci case,

să le scoţi spaimele din oase, 

                     orice, numai să taci!

 

De s-ar putea să nu le tulburi viaţa,

ei ar dori să-Ţi vadă zilnic faţa,

să-Ţi cânte glorii pământeşti,

numai să ştie că de Lege

şi de dreptatea Ta de Rege,

                        nimic n-ai să vorbeşti!

 

Şi toate depravatele din lume

şi toţi acei Baraba fără nume,

s-ar bucura să-i liberezi

şi să-i dezlegi pe mai departe;

şi fiindcă ştii ce scrie-n Carte

                          să nu spui tot ce crezi!

 

Ţi-ar face monument de măreţie,

numai, sub el, acolo, să Te ştie,

nu viu şi drept în faţa lor.

Vor să-Ţi serbeze învierea,

dar îţi doresc întârzierea

                             ca drept judecător.

 

Eşti bun, Isuse! Te vrea lumea toată

ca pe-o închipuire minunată

ieşită de sub fruntea ei.

Ei Te slăvesc că i-ai conduce,

numai să stai la loc pe cruce,

                              să nu faci tot ce vrei…

 

Da, Tu să stai acolo unde omul

Te- a aşezat, mai jos decât atomul;

să fii tot blând şi-ascultător

şi să-i iubeşti, deşi cu ură,

pe răni îţi toarnă băutură,

                                  să nu spui că te dor…

 

Ţi-ar da şi libertăţi de conştiinţă,

dacă le mulţumeşti în umilinţă

şi tremuri îmbrăcat în saci…

Ca să nu-l judeci pe balaur

Ţi-ar pune şi căluş de aur

                                    în gură, doar să taci…

 

 

Dar eu aş vrea să Te cinstesc, Isuse,

Să-Ţi fac toate dorinţele supuse,

Căci eu ştiu cine eşti.

Te chem, aleasă stăpânire,

Prieten mai presus de fire,

                                   În mine să domneşti.

28 Dec. 1977

 

 

Colind

Ce mare eşti! Dumnezeiescul har

Nu poate să-mi încapă în cuvinte.

Din sfatul păcii ai rostit hotar

Mai sus de pământeasca noastră minte.

 

Ce mare eşti, iubire nesfârşită:

Cuvântul Veşnic să devină trup,

Când valea lumii-aşteaptă să-L înghită,

Aici unde nădejdile se rup!

 

Din tronul de safir, din sfatul păcii,

Lumină din lumină ai ieşit,

Jertfindu-Te-nnainte de toţi vecii,

Şi-apoi iubind, iubind pân’ la sfârşit.

 

O, ce minune eşti, speranţă sfântă,

În care Dumnezeu şi Om sunt una!

Prin Tine Creatorul ne cuvântă

Că S-a unit cu noi pe totdeauna.

 

Când miezul nopţii lumii a bătut,

La multe mii de ani de răzvrătire,

Făgăduinţa – carne s-a făcut,

Însufleţită-n flăcări de iubire.

 

Azi voi cânta cu miile de stele,

Că au şi credincioşii Împărat;

Surâsul şi cununa vieţii mele,

Mântuitorul zilnic aşteptat.

                          Nov 1979

 

 

Maria

De n-ai fi adormită în pământ,

În rând cu toţi profeţii şi martirii,

Te-aş întreba de taina mântuirii,

Femeie demnă din poporul sfânt!

 

Ca îngerul ţi-aş spune „Pace ţie!”

Că mare îndurare ţi s-a dat,

Ca-n trupul omenesc ars de păcat,

Să naşti pe Nenăscutul din vecie,

 

Pe cel ce este Fiu de Dumnezeu

Să-L dăruieşti ca fiu de om, în carne,

Ca rânduiala morţii să răstoarne,

Luând asupra Sa păcatul meu!

 

Ferice-n veci de tine care-ai fost

Fecioara înţeleaptă şi smerită,

Care-a zis „da”, când cea nechibzuită

S-ar fi temut că pierde-un adăpost.

 

Te fericesc din nou când mă gândesc

Că Fiul te-a slujit cu grijă multă,

Chiar dacă mai ferice-s cei ce-ascultă

De toată Legea sfântă şi-o-mplinesc.

 

Noi ascultăm îndemnul tău profetic:

„Să faceţi tot ce vă va spune El!”

Şi haina Lui ni-i singurul model

Nepângărit de carne, fără petic.

 

Nu rugăciuni ţi-aduc şi nici cântare,

Iubita noastră soră, Miriam;

Sunt fericit că în acelaşi neam

Am azi cetăţenie de onoare.

 

Că pot să îngenunchi la fel ca tine,

La ieslea Lui cea plină de mister,

Şi tot lăuntrul meu bătut de ger

Să se-ncălzească şi să se lumine!

                                Dec. 1979

 

 

Isuse, Împăratul meu

 

Isuse, Împăratul meu

Ce te-ai născut în ieslea joasă,

Eu am găsit pe chipul Tău

A Legii slavă maiestuoasă.

 

Eu am aflat în preajma Ta

Împărăţia fără moarte.

Din toate îmi ajunge ea,

Aşa cum am găsit-o-n Carte.

 

Eu am găsit în ochii Tăi,

Mărite Prunc, înţelepciunea,

Şi doar pe-a Tale sfinte căi,

Ştiinţa, arta şi minunea.

 

Eu am găsit la ieslea Ta

Un dor de pace în slujire,

O mângâiere-n clipa grea

Şi-atât de mare mântuire;

 

În mâna de copil prea slabă

Să poarte arme pământeşti,

Un sceptru sfânt şi de podoabă

Cu care veşnic să domneşti.

 

Pe fruntea Ta eu am citit

Un gând ce-nfruntă legea firii:

Că Tu deplin ai biruit

Numai cu armele iubirii.

 

Tu ne-ai învins şi ne-ai supus

Numai prin Spirit, cu cuvântul…

Singura forţă eşti, Isus,

În întreg cerul şi pământul.

Decembrie 1981

 

 

La ieslea Lui

 

La ieslea Lui vin azi îngenuncheat

Şi-s fericit de nu încape-n mine,

Că mi-am găsit doritul Împărat,

Copilul cu privirile senine.

 

Nu se putea mai blândă mângâiere,

Nu se putea mustrare mai tăioasă,

Ca Domnul din imaculate sfere

Să vină-n lume gol, în ieslea joasă.

 

Privesc la chipul Tău şi Te contemplu:

Ce umilire să cobori la noi!

Că toată Slava Domnului din Templu

S-a strămutat în staulul de oi.

 

Toţi aştrii-n mers pe Tine Te ascultă;

Şi-n neputinţă Tu eşti Cel mai tare.

Deşi un Prunc în sărăcie mută,

Eşti pentru ceru-ntreg atât de mare!

 

Chiar florile-adormite-Ţi ştiu porunca

Şi chipul mamei e zidirea Ta…

Iar când, crescând, vei trece-n cântec lunca,

Chiar mieii care sug Te vor striga.

 

Tu eşti Iahwé din rug, din stânca tare,

Din stâlp de nor, micuţule evreu!

Îţi dăruiesc coroana viitoare,

Copile gíngaş, Împăratul meu!

                                   Dec. 1980

 

Ieslea din Viflaim

 

Tremură demoni, Satan dă-nnapoi de uimire,

Stă încurcat şi-şi primeşte-adversarul sosit,

Fără armuri sclipitoare şi fără oştire;

Doar un copil ca un picur de rouă smerit.

 

Tremură iadul, dar lasă-l să tremure-o clipă.

Pentru smeriţii din lume-i solie de pace.

Glorie-n ceruri! De cântec să faceţi risipă,

Voi ce greşeli nu cunoaşteţi, nici trup care zace!

 

Magi ai ştiinţei şi artei, păstori din altare,

Robi, împăraţi şi popoare, cădeţi la pământ!  

Ieslea Scripturii v-aşteaptă şi-i plină de soare;

Toţi să ne-ntoarcem la ieslea Copilului Sfânt.

 

Betleem în vis

 

Prin smochinii duşi de vise, şovăind se-ascund lumini.

Zâmbetul curat al zilei încă stăruie în crini.

Cu aripi înalte vremea umbra şi-a lăsat în cale,

Scuturând dintr-o bătaie serii ultime petale.

Noaptea a venit în pace, fără margini şi senină

Şi pe tainicele-i ramuri înfloreşte luna plină.

S-a deschis spre altă viaţă poarta nesfârşitei zări,

Ca din rai s-aducă vântul cor de îngeri, glas de mări.

Stelele din cer veghează cu-a lor umezi ochi de rouă,

Strălucirea lor cerească să ne-mpartă-acum şi nouă.

Ca un sunet de violă veche dar cu suflet nou,

Curge dinspre miază-noapte unda unui vechi ecou.

Şi îmi pare că de-acolo aud taina unei drame,

Glas ce caută-n grădină iarăşi: „Unde eşti, Adame?

Dacă Eu sunt vinovatul, am venit ca să plătesc:

Tot ce am îţi dau, şi viaţa, ca să ştii că te iubesc!”

Am îngenuncheat îndată, fruntea mi-a căzut în iarbă,

Şi-am roşit, cuprins de teamă pentru fuga mea cea oarbă.

M-am sculat apoi şi-n grabă am ajuns sus în cetate.

Steaua strălucea deasupra, cea mai mare dintre toate,

Cu atâta dăruire în văpaia ei de-argint

Că-n potirul vieţii mele nu puteam să o cuprind.

Am intrat în vechiul staul tremurând de-adânci fiori

Şi păşind cu grijă sfântă, cum aş fi călcat pe flori.

Şi-am văzut atunci ce numai lacrimile pot să vadă,

Când ai ochii duşi spre ceruri şi te laşi credinţei pradă:

Un Copil culcat în iesle şi în scutece-nfăşat.

O, Acesta era Domnul cel de mine aşteptat?

Lângă El şedea şi Mama aplecată-asupra Sa,

Şi era atât de bună aşa cum e mama mea.

Tatăl e şi el acolo, sprijinindu-se-n toiag.

Întrebase el de gazdă pe la fiecare prag,

Dar nici unul, ah, nici unul n-a deschis o uşă largă

Şi au fost siliţi în staul pentru naştere să meargă.

 

Am rămas uimit de toate, rătăcit, cu ochii-n vis,

Şi o altă clipă sfântă înăuntru-mi s-a deschis.

Am zărit Ierusalimul şi, spre-un munte, cum te duci,

Am văzut grămezi de oameni împrejurul unei cruci.

Unii împroşcau batjocuri, alţii se jeleau: O, Doamne,

Ce păcat şi ce ruşine pe-aşa tânăr să condamne!

Aş fi vrut să strig, să birui acel vis îngrozitor

Şi, cu buzele-ngheţate am chemat după-ajutor.

Revenind apoi în suflet glasul luminos de crainic,

A adus cu el răspunsul la suspinul meu cel tainic:

„Condamnatul de pe cruce este Fiul Celui Sfânt.

A venit ca să plătească, să coboare în mormânt.

Te-am găsit acum, Adame! Iată Omul, e al tău!

Nu uita că mântuirea e în El, în Dumnezeu.”

 

Am privit la Prunc în iesle. Lacrimi înecau vederea

Şi sclipea în mii de stele printre genele-mi durerea.

Am căzut învins de tremur în genunchi, în faţa Lui;

Şorţul cel cusut din frunze s-a uscat şi, iată, nu-i!

Dar o haină de dreptate, de onoare şi lumină

Mi-a acoperit trecutul cu căldura ei divină.

 

M-am întors apoi acasă pe cărări înmiresmate.

Steaua străluceşte-n pieptu-mi, cea mai albă dintre toate.

Şi-i atâta bucurie în văpaia ei de crin,

C-am avut onoarea sfântă Pruncului să mă închin.

Nu mă tem acum de umbre, nici de-ale veciei ceasuri,

Aud oştile luminii, mii şi zeci de mii de glasuri.

Cerul mi-a întins o mână şi mă prind cu drag de ea,

Căci străpunsă-a fost de mine, dar tot eu o voi cânta.

                                         Dec. 1970

 

 

Poem de Paşte

 

Cu mult alai şi cu cântare, mergând călare pe asin,

Al păcii Împărat se-ndreaptă cu faţa spre Ierusalim.

Chiar munţii-I cântă osanale Profetului venit din cer,

Iar cei ce-au fost ologi odată, agită ram de palmier.

Copii şi tineri strigă-n juruI, ba chiar şi nevăzuţii îngeri;

O, ce tablou străin de lumea în care azi domină plângeri !

Doar fariseii, plini de pizmă, nu lăudau pe Dumnezeu.

Ah, şi de câte ori Isuse, la fel de mut am fost şi eu!

 

Stăpânul stelelor şi-al vremii S-a coborât ca serv la Cină,

Să ne ofere puritate şi-o masă plină de lumină.

În seara tainică de Paşte, Stăpânul a îngenuncheat

Să-şi spele robii pe picioare. Dar cineva L-a refuzat...

Cum toţi Îi întindeau piciorul, l-am dat şi eu lui Christ să-l spele,

Dar nu şi planurile vieţii; nu le vedeam atât de rele.

În acea noapte de ruşine, un om vindea pe Dumnezeu;

Un om cu inima-mpărţită... Nu cumva, Doamne, eram eu?

 

Iscariot, cu efa mică, L-a măsurat pe-Isus în minte

Şi L-a vândut; nu mai contează pe cât, pe bani, pe-un blid de linte,

Iar dincoace, voind pe Domnul, eu, omul din pământ, un ciob,

Îl cumpăr fără socotinţă, uşor, pe preţul unui rob.

(Că dacă zilnic mă slujeşte în toate câte am nevoie,

Fără să-mi fie El Stăpânul, fără s-ascult suprema-I voie,

O, pentru El de n-am dat totul, L-am cumpărat pe prea puţin;

De-i numai rob, ajung acolo de-a-L vinde pe-un pahar de vin).

 

Din grupa Domnului, de-aproape, o voce explodând mirată,

Nesocoteşte profeţia: „Eu să Te las? Eu niciodată!”

Un ucenic atât de sincer, dar se-ncredea prea mult în sine.

Această veche întâmplare, cred că m-atinge şi pe mine.

Când Domnul Se ruga-n grădină, mânjit de sânge şi sudoare,

Trei ucenici viteji la vorbă au adormit de întristare...

Şi eu am ţinta pusă zilnic ca să mă rog, să nu mă las,

Dar iată că n-am fost în stare ca să veghez cu El un ceas.

 

Se-aude zarvă în grădină... Un pas de ucenic grăbit

Se-apropie-ndrăzneţ de Domnul, de parc-a fost nedespărţit.

Cu un sărut şi-o-mbrăţişare, discipolul ajuns actor

Îşi merită şi astăzi titlul de lacom şi de trădător.

Dar judecata nu loveşte în Iuda, doar, şi-n neamul său;

Eu, care sunt creştin din faşă, ce rol am lângă Domnul meu?

Păcate, dragoste de lume.... Şi ápoi Îl cinstesc cu buza.

Fac planuri fără El. Cântându-L, păstrez în suflet numai scuza.

 

Când oameni răi L-au prins pe Domnul, o sabie s-a ridicat

Şi a lovit cu ură oarbă în altul mai nevinovat.

Atunci Isus, mustrând pe Petru, a osândit aceste fapte,

Că-n marea luptă a credinţei a’ lumii arme sunt inapte.

S-a supărat pe-Învăţătorul, apostolul nepocăit,

Şi-mi pare că şi eu, de-aproape, mă simt jenat şi umilit.

Cu sabia zvâcnind în teacă, un ucenic pleca la vale:

„Să nu trag eu, cu fieru’-acesta, hotar împărăţiei  Sale?”

 

L-au părăsit apoi toţi fraţii, dezamăgiţi şi-nfricoşaţi.

(Unde-am fost euîn scena-aceasta? În ce sămânţă de ingraţi?)

L-au părăsit în încercare – că, doar, „putea să se descurce” !–

Dar Domnul a ales Golgóta, pe culmea harului să urce.

Legat şi escortat cu suliţi, Isus înainta spre moarte,

Iar Petru, împietrit în sine, urma şi el, dar de departe.

Ecoul paşilor nesiguri îmi spune limpede şi mie:

„Şi tu priveşti de la distanţă, să vezi întâi ce-o fi să vie!”

O, ce tablou al umilirii ! Isus în ploaia de insulte !

Christos cel înjurat de cruce şi de coroană şi de multe,

Scuipat şi huiduit de lume... Din câte palme ai primit,

Isuse, proroceşte astăzi, cine mai aprig Te-a lovit?

Răsună palmele de veacuri, păcatele se-ntrec să-L scuipe,

Şi mii de liturghii şi predici privirea lui cătând s-astupe.

În hohotul de râs al gloatei, o palmă iute, cade greu.

Nu-i a evreului, nu altul, ci un creştin I-a dat-o: eu !

 

Afară-n curte strigă alţii: „Şi tu eşti pocăit ! Şi tu!”

Un glas, de frică sau ruşine, răspunde hotărât, că nu.

Al cui e glasul? Cine tace? Cocoşii parcă mă tot cheamă,

Că n-am mărturisit pe Domnul. Mi-era ruşine, mi-era teamă.

Dar printre suliţi sclipitoare, o faţă cu priviri senine,

Trecând, priveşte lung la Petru. Da, mă priveşte chiar pe mine.

Pe cărăruia spre grădină, un ucenic păşeşte greu.

Plin de amarul remuşcării, mă prăbuşesc în plânsul meu.

 

Ascuns de gloată, în pretoriu, Pilat întreabă de-a răspărul:

„Un împărat...., dar nu la Roma? Ce fel de rang e adevărul ?”

Şi lumea strigă tot mai tare. Aşa e lumea, una strigă.

Chemarea ei din totdeauna  pe toţi Pilaţii îi câştigă.

„Doar n-am să-mi pierd eu, titlul, postul, pentru un zeu aşa sărac;

Mai bine să mă ţin de Roma, chiar de-ar domni în ea un drac.

Tot ce-am putut să fac, făcut-am. Iar, pentru naţiile uituce,

Mă spăl pe mâini şi-apoi, în ciudă, scriu adevărul sus pe cruce.”

 

Aşa-şi spunea în gând romanul, dispreţuindu-i pe evrei.

Şi, după sânge, după spirit, romanii sunt strămoşii mei.

Romani şi celţi şi traci şi alţii venit-au toţi la crucea Lui,

Apoi, din fierul necredinţei, am mai făcut şi eu un cui.

Ciocanul ridicat de-o mână asemenea cu mâna mea,

Lovi sunând, rupând în carne, pecetluind răbdarea Sa.

Pe lemnul dur, cioplit din datini, gândea la noi divinul Fiu;

Iar Roma mai avea să spună: „Fie şi zeu, dar nu om viu!”

 

În timp ce Domnul sta pe cruce, şi parcă stă şi azi pe lemn,

Toţi păcătoşii trec pe-acolo, lăsând în vreme câte-un semn:

Păgânii trec grăbiţi pe-alături, iudeii se întorc la Toră,

Pe când creştinii stau de veacuri, întunecând cumplita oră.

Încoronat cu spini pe frunte, de preacreştini şi de atei,

Atârnă Christ în sărbătoarea rămasă doar ca obicei.

De milă unii plâng în preajmă, că-i osândit un om de bine,

În timp ce El, blajin, îi mustră: „Pe voi vă plângeţi, nu pe Mine!”

 

Tâlhari la stânga şi la dreapta, tâlhari în faţă şi în spate.

Sub El, ţărânile se cască... „Să-L scape Dumnezeu, de poate!”

O singură credinţă-L cheamă, doar o iubire îi vorbeşte:

Un păcătos din fundul lumii, în dreapta Lui se pocăieşte.

Nori negri cu sclipiri de fulger stau pe Calvar, ca la Sinai.

Din nou Christos rosteşte Legea, de astă dată fără grai.

În întuneric, sub blesteme, o inimă cu greu suspină,

Sub muntele nelegiuirii, deşi-i curată, fără vină.

De ce, în ceasul mut, al groazei, chiar Dumnezeu L-a părăsit?

Pe culmea tainei suferinţei un glas se-nfige-n infinit.

 

Apoi, trezit de focul crucii Isus ne spune că-I e sete.

Aleargă unul mai cu suflet şi-I dă oţet într-un burete.

Toţi parcă ştiu să-şi joace rolul ce-au scris profeţii în Scriptură.

I-e sete Domnului şi astăzi; tu ce-I aduci ca băutură?

Lungimea vremii se comprimă. Privind spre-al vremii asfinţit,

Un glas sfâşie marea taină ca mii de trâmbiţi: „S-a sfârşit!”

Schimbându-se-n triumf, durerea Îi rupe-a inimii perdea.

Făcând spre Locul Sfânt intrare ca să vedem splendoarea Sa.

 

Şi slobozit din încordare, tot universul se-nfioară.

Pământul gâfâie-n cutremur. ... O, iată-L vine-a doua oară!

Iar Duhul dat, murind pe cruce, trezeşte morţii din morminte,

În timp ce norul condamnării îşi cată ultimele ţinte.

Jungherul se opreşte-n aer şi mieii fug de la jertfelnic,

Catapeteasma se sfâşie, cu legământul cel vremelnic,

Astfel, descoperit în suflet, privesc în templul meu de glod.

În sala tronului pustie, e doar o piatră... „Ii-kabod!”

 

Dreptatea mea neruşinată a-ncremenit în goliciune

Şi glasul Sângelui mă strigă: „Cine-i de vină? Cine-i? Spune!”

Da, eu L-am răstignit pe Domnul, eu sunt acela, ah, eu sunt !

El a venit ca să-mi dea viaţă, iar eu I-am pregătit mormânt.

Cutremurat de lacrimi surde în faţa marelui sfârşit,

Ştiu astăzi, din Apocalipsă, că eu sunt cel nenorocit.

Dar iată zorii învierii, o răzbunare de iubire:

Isus Christos învinge moartea şi îmi oferă mântuire.

 

La cercetarea mea neroadă, aşa-mi răspunde Dumnezeu,

Ca, la-ntrebarea Legii Sale să dau răspunsul drept şi eu.

Desăvârşit prin jertfa crucii, prin rugăciunea Lui şi-a mea,

Mi-e astăzi singura nădejde ca în picioare să pot sta.

Ca-n veşniciile rotite pe-a Crucii axă de cadran,

Să cânt cum m-a iubit pe mine, nevrednic laodiceean.

Aprilie 1981

 

 

Bravul, bătrânul Petru

 

„O, Rabbi, nu Te plânge, căci dacă toţi, de teamă,

Te vor lăsa chiar singur în ora aceea grea,

Nici lanţul greu, nici moartea n-am să le iau în seamă;

Eu Te iubesc, o, Rabbi, eu nu Te voi lăsa!”

 

„Dar, Petre, – îi răspunse Isus,– cu-adevărat,

La noapte, când cocoşul de trei ori n-a cântat,

Vei fi printre duşmanii cei batjocoritori,

Lăsându-Te de Mine pe faţă, de trei ori.

Şi fiindcă ştiu şi asta şi te cunosc prea bine,

Eu M-am rugat la puternic Tatăl pentru tine.

Deci când te vei întoarce din praful celor răi,

AI să-ţi aduci aminte atunci de fraţii tăi.”

 

Mirat ascultă Petru această-avertizare,

Şi-şi zice: „Să am grijă, ca să mă ţin mai tare.

Am sabie tăioasă şi mână de bărbat.

Curând va şti Messía că eu L-am apărat.”

 

Tocmai atunci în noapte se auziră paşi,

Şi se simţea-n grădină suflare de vrăjmaşi.

Mai dârz îşi prinse Petru credinţa de mâner,

Cu inima în teacă, cu pumnul strâns pe fier...

În câteva minute din ceasul celui rău,

Au şi ajuns duşmanii – evreu lângă evreu –

Şi căutau să prindă pe Domnul,... Cum să spun?

Voiau să osândească Evreul cel mai bun.

Cu mâna încleştată pe fier stă Simon Petru.

Isus e-n faţa gloatei, aproape la un metru.

Se va lăsa El, oare, cuprins de lanţ în pace,

Şi chiar nici o minune acuma nu va face?

Ah, de ce nu Se zbate? De ce nu-i nimiceşte?

De ce cu încă-un fulger de slavă nu-i orbeşte?

Cum, aste mâini murdare şi josnice din gloată,

Se-ndreaptă împotrivă-I aşa, fără răsplată?

Speranţa mea de slavă ce-ntr-Însul era pusă,

De cheful unor diavoli să fie azi distrusă?

Şi cum se-aprinde Petru îşi trage-ndată arma

Şi cu mânie neagră o năpusteşte-n larma

Duşmanilor şi-aceia cu săbii înarnaţi,

Ca să le crape ţeasta acelor sceleraţi.

Dar sabia, mai fină, – aici eu o aprob, –

A şters numai urechea lui Malhu, un biet rob.

.......................................................................

Zărind pe Petru-afară, altcineva îi zice:

„Ce? Nu vedem noi bine? Şi tu îi eşti complice!

Căci eşti dintre aceia care umblau cu el!”

„Mă jur, răspunde Petru, că nu-L cunosc de fel!”

Şi l-au lăsat în pace. Dar, cam după vreun ceas,

Mai limpede îl cearcă din faţă, un alt glas,

Un frate de-al lui Malhu, zicând: „Da, nu mă-nşel,

Tu eşti cel ce-n grădină Îl apărai pe el!”

Iar oamenii din curte îl încolţesc mereu:

„Şi tu, fără-ndoială, eşti ucenicul său,

Că semeni şi la vorbă cu-acest galileean.

Ne dăm noi bine seama. Ce te ascunzi în van?”

Dar Petru le răspunde tăgăduind mai tare.

Se blestemă, se jură..., când, iată că apare

De după ziduri chipul cel bun al lui Isus,

Pe când îl iau păgânii să-L ducă – şi L-au dus.

Privi la Petru, Domnul trecând – o, ce privire!

Şi-atunci strigă cocoşul că-i vremea de trezire.

Iar ucenicu’-acesta, bătrân, dar rătăcit,

Când şi-a simţit păcatul complet descoperit,

Se pomeni în lacrimi şi-aşa ieşi afară,

Să-şi verse în grădină durerea lui amară.

În locul unde Domnul adesea înnopta

Şi Se ruga la Tatăl credinţă se le dea,

Acolo plânse Petru căzut şi tremurând,

Căindu-se de toate, cu faţa la pământ:

 

„Ah, ce-am făcut, Stăpâne! Ce rău Te-am supărat!

Căci L-au lovit duşmanii, iar eu L-am lepădat!

O, de-aş putea retrage cuvintele deşarte,

Ce le-am rostit din teama de lanţuri şi de moarte!

Dar El,... de ce Se lasă? Nu mai pricep nimic...

De-am să-L mai văd vreodată... Nu ştiu ce să mai zic.

Dar n-aş mai cere slavă, nici locul de onoare,

Nu vreau decât pe Domnul, cu milă şi iertare.

Ah, cea mai grea ruşine, azi, i-am adus-o eu !

Nu-mi voi ierta păcatul, oh-oh, păcatul meu !

S-ajung mai sus ca alţii, mereu dădeam din cot,

Şi mă mirma de ceilalţi, dar nu ştiam ce pot...

Acum, de-oi mai ajunge să-L văd pe-Învăţătorul,

De m-ar lăsa odată să-I spăl şi eu piciorul....

Mai bine-aş fi măgarul tăcut, smerit, supus,

Pe care, ieri, spre seară, a călărit Isus.

Mai bine-aş fi o haină din cele aruncate

De oameni înainte-I, să treacă peste toate.

Dar, ah, nu mai sunt vrednic nici să-L aud, să-L văd,

Şi merit chiar osânda la ultimul prăpăd...”

 

Şi suspina, bătrânul, zicând acestea-n gând.

Ce nu făcuse-o viaţă, făcea acum, plângând.

De-aceea-n ziua-n care Isus a înviat,

I-a fost trimisă vestea că este aşteptat

Să vină la-ntâlnire; şi l-a chemat pe nume

Să ducă vestea bună şi altora din lume.

Din ucenicul mândru, cu zel periculos,

Ce se schimba îndată în umbră de fricos,

A devenit un înger, un munte înţelept,

Ce nu cunoaşte fuga, primind pe toate-n piept.

Şi-a devenit tăria ce stă în umilinţă,

Fântână de iubire şi torţă de credinţă.

Iulie 1976

 

 

Marele Sabat

 

Ca soarele-n amiază-a strălucit,

Sfidând blestemul, faţa-I sângerată,

Când a strigat Isus că s-a sfârşit

În biruinţă lupta încleştată.

 

În acea zi de vineri, ne-a creat

Din nou Christos, afară din grădină.

Prin moartea Lui de om, ne-a botezat

În veşnic sabatism şi în lumină.

 

Mii de minuni a săvârşit pe faţă;

Şi-n înviere-a dovedit că-i Domnul,

Sculându-Se chiar dis de dimineaţă,

Ca erei noastre să-i înalţe domul.

 

Dar dintre toate, marele miracol

E că Christos a acceptat să moară,

Şi-n ziua-a şaptea, împlinindu-Şi veacul,

S-a odihnit în moarte voluntară.

 

Că în mormânt a stat nu pentru El,

În marea, întreită sărbătoare,

Ci pentru noi, jertfit atunci ca Miel,

Prin care să găsim, crezând, salvare.

 

El a rămas în moarte tot sabatul,

Sfinţindu-L ca un semn de mântuire,

Ca să-nvăţăm s-o rupem cu păcatul

’Nainte de-a-nvia spre nemurire.

 

Fiind mort ca om, în groapa temporară,

Ca Dumnezeu, El susţinea tot cerul;

Căci Dumnezeu nu poate-n veac să moară.

Iar în sabat, aici este misterul!

 

Şi dacă ziua-a şaptea în Christos,

E prima zi întreagă-a mântuirii,

Să nu zici: „mâine!”, frate credincios,

Ci astăzi chiar, să dai răspuns Iubirii!

martie 1985

 

 

Christos a înviat!

 

Domnul lacrimilor scurse a rămas în întuneric.

Prin a cerului ferestre, pulberi strălucesc feeric.

Noaptea tristă îşi deschide armonia ei de aur,

Unde luna-şi odihneşte liniştitul ei tezaur.

Printre ramuri în grădină nu mai sună nici un cânt,

Doar fiinţe nevăzute străjuiesc un nou mormânt.

Moartea rea păşeşte mândră că acolo-i sigilată

Sub o stâncă neclintită, jertfa ei cea mai curată.

Da, acolo odihneşte în fâşii, îmbălsămat,

Cel ce-a dat la toate viaţă, fiul Celui Preaînalt.

Pentru ce-a lăsat El tronul cerurilor nesfârşite?

Pentru ce-a sorbit amarul astei inimi răzvrătite?

Ce minune! Dumnezeul ce-a-ntins soarele şi luna,

A riscat să piardă-n luptă viaţa Sa pe totdeauna?

Pentru cine-a luat El crucea şi-al Golgotei drum să suie?

Pentru cine s-a rugat El când era bătut în cuie?

Iată-i, stau în jurul crucii înarmaţi cu lănci şi scuturi,

Sunt atât de cruzi la faţă că de frica lor te scuturi.

Ei păzesc acum pe Acela care-a fost ucis de ei,

Care-a fost străpuns în suflet de creştini şi de evrei.

Ei păzesc acum porunca dată de guvernator,

Ce la rândul lui, de frică, o primise din Sobor.

Iar Soborul, sfatul ţării, zeci de preoţi mari şi sfinţi,

O primiseră din carne, moştenire din părinţi.

Iată dar, cum toţi ascultă ordinele lui Satan,

Chiar dacă jertfesc cu cinste Paştele odată-n an.

Iar Isus Galileeanul zace în mormântul rece;

Dar şi mort, fără putere, drept cel mai puternic trece,

Căci se tem de El atâţia. Dacă nu de El, de cine?

Oare de cei unsprezece, mai fricoşi decât oricine?

 

A trecut o strajă-n noapte… Încă una a trecut…

Zorii încă plini de vise dau întâiul lor salut.

În văzduh, oştiri de îngeri un trimis din cer aşteaptă

Şi-n această clipă sfântă nu se mai aude-o şoaptă.

Iată-l, vine ca un fulger, şi mai repede, ca gândul!

Într-un alb veşmânt coboară pe pământ, cutremurându-l.

Unde sunt acum ostaşii şi-ale lor viteze săbii?

Chiar oştirile de demoni au zburat ca nişte vrăbii.

Stânca sare ca o frunză smulsă de-ale toamnei salturi

Şi se prăvăleşte-n zgomot fugărind ultimii martori.

Cu un tunet plin de viaţă, cu un glas puternic foarte,

Solul Majestăţii Sfinte cheamă pe Isus din moarte.

Glasul lui pătrunde firea până-ntr-a ţărânii pace

Şi-un alt înger se coboară şi din pânze Îl desface.

Iar Isus, izvorul vieţii, iese plin de biruinţă;

Chipul Lui nu mai arată nici un semn de suferinţă.

Dar în palmele-I rămas-au semnele purtării noastre.

Niciodată nu vor trece, vor sclipi ca nişte astre.

Căci acolo e ascunsă a iubirii Lui comoară,

Şi de-acolo primim totul, orice cânt sau primăvară.

Întinzând a Sale braţe către cerul infinit,

El vesteşte cu putere al mormântului sfârşit.

 

Precum soarele inundă în lumină faţa firii,

Va rămâne-n toate, veşnic, marea jertfă a iubirii.

Lucrurile dintâi vor trece, orice rău va fi uitat,

Şi în toate va rămâne doar Christos cel înviat! 

Aprilie 1969

Psaltire

 

 

Betel

 

Aş vrea să-mi fac în casă un Betel,

Un loc care să fie cel mai sfânt.

Când zorii-mi fac întâiul lor apel,

S-aduc acolo-n taină, primul gând.

 

La capătul de jos al sfintei scări,

Vreau rugăciunea mea s-aduc fierbinte,

Pe care îngeri sfinţi cu-a lor cântări

S-o-înalţe spre aducere aminte.

 

Nu sunt profet şi nici reformator,

Sunt doar un copilaş, un băieţel.

Dar ca s-ajung un sfânt biruitor,

De azi mi-aleg un colţ pentru Betel.

 

Purtat de mâini cereşti, pe trepte noi,

Doresc s-ajung odihna cea de sus,

În vârful vieţii, nevăzut de noi,

La slava părtăşiei cu Isus.

Iunie 1984 

 

 

Rugăciunea lui Daniel

 

O, Doamne, către tronul Tău de har

Deschid fereastra inimii zdrobite,

Departe de al patriei hotar,

În miezul unei lumi nelegiuite.

 

Am înţeles din cărţi, din profeţie,

Că ziua rezidirii e aproape

Şi iar mi s-a trezit speranţa vie

Pe care anii n-au putut s-o-ngroape.

 

Dar, Doamne, am făcut atâtea rele,

Ne-am răsculat şi ţi-am călcat Cuvântul.

Ruşinea noastră cine s-o mai spele,

Că ne-am făcut de râs în tot pământul!?

 

A Ta este dreptatea, drept ai fost,

Că n-am primit pe robii Tăi prorocii.

Mai marii ne-au tot pus la adăpost

Să nu-Ţi pricepem frământarea vocii.

 

Cu regii şi cu preoţii în frunte,

Trecut-am peste Lege în păcat.

Şi tinerii şi tâmplele cărunte

În aşteptarea Ta Te-am înşelat.

 

Ruşine nouă, astăzi, când culegem

Blestemul semănat de generaţii.

O, poate nu-i târziu să înţelegem

Că noi suntem aicea vinovaţii!

 

Şi-acuma, Doamne, Dumnezeu al milei

Care ne-ai scos pe vremuri din Egipt,

O, iartă-ne şi adu zorii zilei

Peste Sionul dărâmat şi fript!

 

Nu prin al nostru merit îndrăznim,

Ci prin dreptatea Ta şi-al Tău renume,

Căci ai promis că din Ierusalim

Vei lumina cu har întreaga lume.

 

Ascultă, Doamne! Doamne, ia aminte!

Nu zăbovi să-Ţi împlineşti cuvântul!

Din straturi de ruini şi oseminte

Să-nvie Casa Ta şi tot pământul!

 

Cântare de argint

 

Al Tău, numai al Tău aş vrea să fiu,

Şi de-aş putea s-adun ce-am vânturat,

Să mai câştig din vântul spulberat,

Când ceasul lumii bate a târziu!

 

Ci iartă-mă, Tu, Doamne, înc-odată;

După dreptate, iată-mă că pier,

Dar după mila Ta nemeritată

Salvează-mă şi-înalţă-mă la cer.

 

Sau, mai degrabă, toarnă-n mine cerul,

Focul dintâi şi-o lacrimă de preţ.

Priveşte-mă, topeşte-mă-n misterul

Iubirii Tale, ca să nu îngheţ.

 

O, iată-mă aici, la voia Ta.

Aş vrea, Stăpâne, să mă iei la Tine.

Am obosit de muncile din mine

Şi pace nu găsesc altundeva.

 

Sfinţeşte-Mi ochii, orb faţă de lume

Să fiu şi treaz pentru Cuvântul Tău.

Viteaz ca să spun binelui pe nume

Şi răului să nu-i spun decât rău.

 

Răzbate Tu prin pavăza de ceaţă

În care mulţi ne credem fericiţi;

Profeţii Tăi trimişi de dimineaţă

Să nu mai stea-n capitole păziţi,

 

Ci să se scoale şi să-nfrunte zeii

Care se bat pentru coroana Ta,

Pe-aceşti Nimrozi nerozi, pe derbedeii

Scandalizaţi de flamura de nea.

 

Întoarce-Te în viaţa mea, Stăpâne,

Şi pune viaţa Ta în aceşti psalmi,

Ca până-n ziua zilelor de mâine

Ochii credinţei să-mi rămână calmi.

                                 Decembrie 1977

 

Cântare de piatră

 

Oricâte săbii negre îmi vor străpunge duhul

Şi dacă totdeauna va fi umbrit văzduhul,

De n-aş vedea cu ochii prin fumul de pelin

Şi mi-aş mânca pezmetul cu lacrimi şi venin,

De m-ar izbi în suflet blesteme şi defaimă

Şi inima s-ar face un munte alb de spaimă,

Dac-aş striga într-una şi Tu nu mi-ai răspunde

Şi tot mai mult în nouri şi-n gheţuri Te-ai ascunde,

Dacă-aş rămâne singur – să nu m-asculţi ce-Ţi spun –

Şi m-ai zdrobi cu totul pân-aş cădea nebun,

Şi dacă gândul cărnii s-ar răscula-mpotrivă-Ţi

Ca să se-ntoarcă-n mine cu patimă de crivăţ,

Tot aş găsi motive să nu Te părăsesc,

Să nu arunc nădejdea prin care azi trăiesc.

Mai bine o celulă de neagră puşcărie

Decât să pierd vreodată nădejdea-aceasta vie!

Ca Urie Hetitul, ce nu putea pleca,

N-am să mă mişc, Stăpâne, de-aici din poarta Ta.

Căci simt aproape laţul şi hoardele de iad

Se năpustesc asupră-mi, cu chiot, ca să cad.

Şi n-am în mine prieteni şi nu sunt nici afară

Din cei ce pot să-mi poarte penibila povară.

Voi stărui la poartă pân-oi ajunge altul,

Ca iarba ce străpunge cu firul ei asfaltul.

Cu-atât mă ţin mai tare, cu cât ştiu că nu pot

Şi-aştept doar de la Tine speranţele şi tot…

Nu te-ntrista de cântul acesta ca de piatră,

Ci vindecă-mi Tu pieptul şi fruntea idolatră.

                                   6 martie 1978

 

Ruga tâlharului pocăit

 

Când vei veni cu miile de îngeri,

Cu zeci de mii pe argintiul nor,

Când vei seca şuvoaiele de plângeri

Şi orice chin şi orice fel de dor,

 

Când serafimii Îţi vor da mărire,

Cu feţele de fulger şi de vis

Şi când a noii lumi nemărginire

Va licări în ochiul meu deschis,

 

Când oamenii s-or veşteji de groază,

Cu mintea rătăcită alergând,

Să nu mai simtă candida amiază

A revenirii Tale pe pământ,

 

Când idolii din inimi şi din lume

Vor fi zvârliţi în al ruşinii val

Şi, Doamne, atunci când numai al Tău nume

Va fi-nălţat pe buze, triumfal,

 

Când te-oi vedea în alb ca de zăpadă,

Cu slava câştigată jos la noi,

Când cei ce te-au străpuns or să Te vadă

Ca Dumnezeu al veacurilor noi,

 

Când voi privi în palma Ta de carne

Rănită de păcatul meu amar,

În ziua când nimic n-o să mai sfarme

Iubirea Ta pentru un biet tâlhar...

 

Da, vei veni atunci şi mulţi cu Tine,

În jurul Tău vor căuta să stea,

Adu-Ţi aminte, Doamne, şi de mine,

Când vei veni-n împărăţia Ta!

  Oct. 1970

 

În fiecare zi cu Domnul

 

În fiecare zi cu Domnul meu,

Aş vrea ca şi Enoh să-mi fie viaţa

Să-mi înflorească sufletul mereu,

De câte ori Îi caut zilnic faţa.

 

Văzduh de liberare să respir

Şi, captivat de-a Lui seninătate,

Să-ngenunchez odată ca martir,

La un amin de doruri mângâiate.

 

În fiecare zi să mor răbdând,

Ca Duhul Lui în mine să trăiască

Şi la Cuvântul Lui să plec oricând,

Zorit de-a Lui iubire-mpărătească.

 

În fiecare zi-n odihna Lui,

În fiecare zi în bătălie;

Spre vârful umilinţei să mă sui,

Spre viaţa care moare ca să-nvie.

 

Cu El să merg la lucru şi în somn,

Cu El să mă trezesc şi să mă laud,

Iar dacă-L pierd, nu-mi oferiţi alt Domn,

Căci numai pe Isus doresc să-L caut.

 

Cu El în adevăr, cu El în planuri

Şi-n amintiri din zile de demult.

Să trecem astăzi, liniştiţi prin lanuri

Şi, secerând, porunca să-I ascult.

 

Ajută-mă, o, Doamne, să merg zilnic

Cu Tine, nu doar petice de timp,

Ci să-Ţi jertfesc minutele nesilnic,

Şi fără amânări sau contratimp.

 

Ajută-mi Tu dorinţa fără grai,

Ajută-mi cântul ce-a rămas suspine,

Ia-mă de mână, du-mă ca prin rai,

În fiecare zi să zbor cu Tine!

Decembrie 1982

 

Consacrare

 

În seara lumii am venit la Tine,

În rugăciune Ţie să mă dărui.

De-atâta vreme-ai tot strigat spre mine

Şi te-am lăsat atâta timp să stărui…

 

Dar astăzi mi-e ruşine şi mă doare

Că Te-am ţinut afară, la distanţă,

Şi vin acum smerit, în consacrare,

În ultim ceas de har şi de speranţă.

 

În seara lumii am venit să-Ţi dau

Inima mea şi buzele şi totul,

Să scoţi din ele duhul lui Esau

Şi slujba ascultării ca robotul.

 

Lucrează Tu prin mine pacea Ta

Şi împăcarea altora cu Tine!

De azi aceasta-i bucuria mea,

Să calc mereu pe urmele-Ţi divine.

                                         Noiembrie 1988

Joomla SEF URLs by Artio