Tipărire

Poezii

DE DĂNUȚ JERCAN


Sacrificiu din dragoste


A plecat…

Dar mi-a lăsat o scrisoare

Prin  care,

Și-a anunțat planurile

Și intenția viitoare…

Mi-a spus că mă iubește,

Și că dragostea L-a determinat să plece…

N-am putut înțelege dragostea din a Lui plecare

Dar am înțeles că despărțirea Îl doare…

 

A plecat…

Dar mi-a lăsat un lucru util,

Un mobil,

Pe care să-L sun

Dacă apare ceva urgent și important…

N-am înțeles plecarea Lui

Dar I-am înțeles dragostea din grija enormă

Și mi-am propus să fiu creștin adevărat,

Nu doar de formă…

 

A plecat…

Dar mi-a lăsat o carte la despărțire,

Prin care,

Mă anunța că dragostea Lui,

Cea foarte mare,

Îl va readuce în curând, pe pământ,

Pe aripi de lumină și vânt…

Durerea plecării Lui mi-a frânt inima, dar sufăr și-aștept

Crezând că motivul plecării e just și e drept.

 

A plecat…

Dar a lăsat în urmă un Prieten care

Să-mi fie sfetnic

Și sprijin la greu…

De curând, Prietenul Lui, m-a făcut să-nțeleg despărțirea…

Pe cifrul tainei scrie: IUBIREA…

A plecat doar ca să revină

După ce îmi va dura, sus în ceruri,

Un castel de lumină,

Ca dragostea Lui, cât vecia să-mi țină!...



Singurătate în doi


Departe tu, departe eu şi niciodată amândoi,

Ne legănăm în zbor frenetic, ca două păsări pe sub ploi...

Doar că pornirea noastră încă, nu are numitor prea bun...

Imparul încă ne desparte şi-avem doar lacrimi în comun.

 

Avem şi mâini, avem şi ochi dar mâinile cuprind himere

Iar ochii, ce scrutează cerul, ce să găsească... numai stele?

Am învăţat legea iubirii, Îl ştim chiar şi pe Dumnezeu...

Dar unde-i rodul împlinirii?... Departe tu, departe eu...

 

Ieri am visat că suntem frunze... Tu frunză verde de stejar,

Eu frunzuliţă de mesteacăn cu tremuratul în zadar...

Şi m-am înfiorat la gândul că două frunze diferite

Pot face front comun în luptă, când sunt pe jos îngălbenite...

 

Departe tu, departe eu... nu-i soarta vântului stingher,

Nu-i soarta păsării ce-şi plânge iubitul dispărut în ger?

Nu-i soarta mânăstirii puse pe vârf de munte-n sihăstrie,

Şi-a omului fără busolă ce-aleargă spre un „nu se ştie?”

 

Îţi aminteşti un adevăr, desprins din cea mai tare Carte

Despre o vreme ce uneşte şi-o vreme rea, care  desparte?

Aş vrea să fiu întotdeauna un cântec pentru vreme bună...

Şi-n vers să te întreb, iubite: pe când, pe când iar împreună?

 

Zilnic mă rog să treacă timpul avid de grea singurătate...

Şi voia Domnului s-aducă un drum în doi, dacă se poate...

Ce zici... chiar nu te întristează suspinul din adâncul meu?

Spune-mi, te rog... când o s-apună: „departe tu, departe eu?...”

 


Psalm  de cercetare

 

Dacă îți vei opri piciorul și ...

gândul plecat la cumpărături în piața lumii,

Vei putea auzi cum cântă fluturii imnul efemeridelor...

Vei putea auzi cântecele ploilor

alergând sub flamura norilor...

 

Vei înțelege, abia atunci,

cum evadează limpezirea dintre stânci...

Și poate pentru prima oară te vei întreba

de ce a răsărit un mușuroi chiar lângă casa ta !!??...

Dacă la acestea mai adaugi un gram de rugăciune,

Tot ce-i în jurul tău,

îți va vorbi despre înțelepciune...

 

Apele mari te vor ajuta să legi furtuna de credință...

Lipsa apelor

îți va vorbi despre făgăduința izvorului arestat în stâncă,

Și despre golul îmbrățișat în conștiință...

Bobul de muștar te va radiografia

Și îți va spune ce fel de creștin ești

Și ce înseamnă în Scriptură „cinci pâini și doi pești!”

 

Sunt multe comori presărate în jurul tău

Dar... îmi pare rău...

Vei putea înțelege rostul lucrurilor

Așezate în cartea naturii

Dacă vei alunga prezența uzurii,

Dacă îți vei opri piciorul și gândul

Care vor să înconjoare, fără rost, pământul...

 

 

Te-aș întreba:

Ce simți... Ce gândești?

Ce zici? Nu vrei să te oprești?

 


În calea vântului

 

În Iliada, Homer îşi prezintă conceptul despre soarta nemiloasă...

Nimic şi nimeni n-ar putea să-ncurce întoarcerea din luptă către casă,

Doar soarta... ea înalţă şi coboară... predestinează omul spre destine:

Ori rege în palate minunate, ori cerşetor bătând la porţi străine.

 

E ca şi când nu poţi schimba nimic... Ce-ţi este scris în zodii şi în stele

Aceea vei purta pe drumul vieţii... ai destinatii fixe si rebele...

E ca şi când nu poţi roti volanul la stânga ori la dreapta, după caz

Ci mergi blocat, ochind frontal jalonul:  direct spre tron sau moarte şi necaz.

 

E trist când te gândeşti că n-ai ieşire... că totul se întâmplă programat...

E şi mai trist de crezi că nu se poate să joci un rol de păcătos iertat...

Iar dacă inventezi că nu ai voie să poţi visa o mare de cristal

Nu e doar trist că n-ai nici o speranţă, nu e doar tragic, este chiar fatal!

 

Isus, ducându-Şi crucea, către moarte, a vrut să demonstreze alt concept...

Anume, că se poate schimba drumul... nebunul poate-ajunge înţelept!

Nu suntem leşuri, victime precise, sub soartă stând la mâna unor zei!...

Noi suntem rodul crucii Celui care ne vrea creştini întregi şi nu atei!

 

Noi suntem rodul Celui care plânge chiar azi în Sanctuar, mai sus de nori...

Mai plânge şi ne poartă-n rugăciune ca să putem ieşi biruitori.

El ne vorbeşte blând ca să-nţelegem: Nu!... soarta nu-i succes şi nici osândă!...

Iubirea Lui oferă mântuirea, har după har şi sorţi pentru izbândă!...

 

Nu sta în calea unui vânt vremelnic... Nu eşti o frunză tremurând sub soare,

Nici trestie mişcându-se tot timpul sub orice adiere trecătoare...

Eşti om!... Nu pentru iarbă a  deschis, Isus, la ceruri, larg, braţele porţii

Ci pentru tine... să-ţi ofere şansa de a uita filosofia morţii!

 


AMIGO SANTO...

 

Războiul a pornit... prea multă ploaie

Sau prea mult soare, nimicind natura...

Prea mulţi genunchi ce nu vor să se-ndoaie,

Prea mult Cuvânt ce sprijină Scriptura!...

 

Apă din stâncă seacă nu prea iese...

De-atâta cald nici râuri nu mai sunt

Dar sunt principii clare, ne-nţelese

Şi-aşteptători de veci, cu pas mărunt...

 

Toţi obosiţii de atâta trudă,

Neputincioşi, sorb agonia firii...

Nădejdea lor stă ca o paparudă

Sau ca un steag supus nelegiuirii.

 

Războiul a-nceput... Apocalipsa

Îşi răsuceşte filele bătrâne...

Tornada, focul, valul şi eclipsa

Au început Golgota să răzbune.

 

Cine mai poate vindeca natura?

E cineva având soluţii clare?

Acum, în vremea când domneşte ura,

Cine să dea iubirii-acreditare?

 

Ne-am înrobit de tot... păcat de noi!...

Ar trebui să implorăm iertare,

Să scoatem viaţa noastră din noroi

Şi să o cercetăm prin buzunare!...

 

Ce e de aruncat... de ce să porţi?

Avem statut de purtători de vină,

Poate de adormiţi... dar nu de morţi!...

Cereţi iertare, ploaie şi lumină!

 

Cine să facă solul să nu crape?

Ne-am săturat privind false exemple?

Doar Unul mai rămâne să ne scape:

Jesus, amigo santo para siempre!...

( Isus, prieten sfânt pentru totdeauna.)

 


Întrebări minunate

 

Minunea s-a născut în urma ploii…

Din scoarța întărită de mult soare,

Trei ghiocei ieșiră ca eroii

Să pună lumii câte-o întrebare:

 

Primul a zis: “Dragi cetățeni ai țării,

Vă rog să-mi spuneți sincer, ce-nvățați

Din taina morții și a întrupării

A unor ghiocei imaculați?”

 

Al doilea a rostit: “Sunt curios

Și aș dori să știu, în primul rând,

Ce spuneți când vedeți ca sunt frumos,

În palma primăverii tremurând?”

 

Al treilea luă cuvântul, diplomat:

“Avem și alb și verde în veșminte

Iar ieri am fost și ne-am asigurat

În caz că cineva, din voi, ne minte…

Ne rupeți și ne vindeți pe la piață,

La margine de drum sau de alee

Și se scurtează, scurta noastră viață,

De am ajuns simbol pentru scânteie!

Pe rugul nostru încă ținem steagul,

Noi nu cedăm ispitei de-a ne plânge,

Dar voi, ce va doriți să treceți pragul

În veșnicie, spuneți, ce n-ajunge?

 

De ce vă plângeți tot mereu cu jale,

Că viața voastră zilnic e strivită…

Vă comparați cu floarea noastră moale

Ce stă o zi în glastră priponită?

Ce n-aveți haine? Nu v-a dat Iisus

Prin jertfa Lui intrare în Cetate?

Cu ceva timp în urmă, El v-a spus

Că aveți nume-n ceruri sigilate!

Vă tot certați pe albul de aici,

Un alb creat cu detergenți străini?

Noi suntem flori, suntem așa de mici,

Dar suntem albi și printre mărăcini!

 

Ce-aveți de zis?….” Și ghioceii-apoi

S-au aplecat spre tină în tăcere

Și așteptau răspunsuri de la noi,

Noi, cei cu ghiocei la butoniere…

Și înțelepții noștrii, plini de ei,

Tot arcuind sprâncenele-a mirare

Priveau buimaci la blânzii ghiocei

Și nu găseau răspuns la întrebare…

Știau de taina morții și-anvierii,

Știau despre-anotimpuri trecătoare,

Și despre albul/verde-al primăverii

Și despre haine noi strălucitoare.

 

Și-au amintit de steagul lor, simbol,

Cu rost de-a fi pe vârful de catarg…

Doar că zăcea în bernă la subsol

Iar barca lor nu mai ieșea în larg.

 

Ce să răspundă înțelepții care

Păzeau la ușa care dă la stradă

Ca nu cumva un ins, un oarecare,

Să vadă ce… nu trebuia să vadă…

…………………………………………….

Și între timp, plăpânzii ghiocei

Mureau spre-a răsări în primăvară…

 

Tu, ghiocel, cu haină de ardei,

Știai că Domnul vine-a doua oară?

 

 

PASTEL DE PRIMĂVARĂ


Mor razele pe rând… Asaltul serii,

Cu tabere de măguri ascuțite

Și singuratici munți, cu șei cernite,

Grăbește revărsatul înnoptării.

 

Din văile adânci și-așa de reci

Ies cerbii către cetini renăscute,

Merg pe poteci numai de ei știute

Departe de-adormirea cea de veci.

 

În neagra noapte-n care ziua piere

Ies mierle negre, căutând lumina…

În stup, popor de-albine și regina,

Se pregătesc de lupta pentru miere.

 

Sub adierea cu miros de ploi

Stau ghioceii-n sfat și trimit soli:

Zăpada, să se ducă iar la poli…

E  vremea primăverii celei noi!

 

Tăcuți, analizând drumul robiei,

Te întrebăm, prin ruga ce suspină:

Mai e mult timp până când o să vină,

Din ceruri, primăvara veșniciei?

 

 

Îți amintești? ( meditație la psalmul 90)

 

Îți amintești? Când te-am găsit plângeai…

Scriai un psalm despre final de viață…

Prin amintiri, nostalgic, răsfoiai

Și erai trist, întunecat la față…

 

Luminile din suflet, rând pe rând,

Se ascundeau de flacăra iubire…

Cuprins de disperare, tremurând,

Te pregăteai să pleci în amintire.

 

Acolo, în pustie, lângă turmă,

Privind la munții falnici, la poteci,

Făcusei rugăciunea cea din urmă,

Cu mult regret, că totul lași și pleci.

 

Pe pergamentul din nisip fierbinte

Lăsai ca moștenire un eseu,

Cu iarbă și flori albe, în cuvinte,

Și-un alleluia pentru Dumnezeu.

 

Aflat între dorință și-acceptare

Eu ți-am aprins  o flacără-n pustie

Ca semn-miracol de redeșteptare

Și strop curat de har și apă vie.

 

Iți amintești? La anii de credință

Am așezat un bonus, de îndată…

Câți ani ai suferit în umilință

Atâția ai primit ca drept răsplată.

 

Când alții se plecau sub barda morții

Tu alergai să întrerupi robia…

Pictând cu sânge tânăr, stâlpii porții,

Ca un viteaz dezamorsai urgia.

 

Ca un viteaz prin mare și pe munte

Purtând toiagu-n semn de biruință,

Tânăr la suflet dar cu alb pe frunte

Ți-ai dus poporul spre făgăduință.

 

Vezi? Eu ofer bătrânului putere

Și când e de plecat, propun tot Eu…

Pribeagule cu teamă de durere,

La cârma vieții este Dumnezeu!


 

OSTILITATE

  

Ostilă-i lumea la iubire

Și reticentă la chemare…

Fuge cât poate de-mblânzire

Și de frumos, habar nu are.

Nu vrea să știe de salvare,

Soluții pentru “foarte bine”,

Ci mai degrabă, trage-n Soare

Cu proiectile de rușine.

 

Lumea nu vrea Cuvântul sacru

Și profeții despre sfârșit,

Mai mult iubește vinul acru

Și contul, bine burdușit.

De ce să vină la lumină

Când n-are candelă în mână?

Nu e prea mult să se rețină

În fiecare săptămână?

 

Lumea nu are timp s-asculte

Ce vrea să spună Dumnezeu,

Mai repede idei oculte

Și teorii de cimpanzeu,

Mai repede ceva cu muzici,

Cu aer de fieste mari,

Cu evadări pe caii nudici

Și-adulți cu minți de preșcolari…

 

Când văd atâta răutate

Și-mpotrivire la Cuvânt,

Și-atâtea capete pătrate

Ce investesc în somn și vânt

Îmi vine să m-așez în piață

Și să răcnesc din răsputeri…

Poate că s-or trezi la viață

Cei ce se-nchină la plăceri!...

 

O, Doamne, în ce lume tristă

Mi-ai dat să fiu biet mesager!...

Păstrează-mi mintea optimistă

Și du pământul tot în cer!...

 


CHEMAREA MAMEI

 

Când mama stă în poartă şi suspină,

Cu lacrimi care ard, ca jarul, lemnul,

E  semn că fiii duşi către departe

Ar trebui să înţeleagă semnul...

Să înţeleagă că, la stâlpul porţii,

Aşteaptă încă cineva şi plânge,

Sperând ca fiul, fiica, duşi în lume,

În timp util, acasă vor ajunge.

 

Când va fi prea târziu, ce mai contează?

La cine să te-ntorci... la amintiri?

La poze vechi, la cărţi îngălbenite,

La umbrele cernitelor iubiri?

Nu!... Azi e vremea să te-ntorci, o clipă,

Şi alergând, cu irişi în privire,

S-aduci de grabă, la bătrâna vatră,

O vorbă, botezată în iubire...

Un cântec, poate vechi dar îndrăgit,

Pe care l-ai cântat întâia oară

Pe vremea când abia păşeai prin curte

Şi-ai tăi te preţuiau ca pe-o comoară...

 

Îţi aminteşti? Cum se-ntâmpla pe-atunci

Şi câţi erau şi poate nu mai sunt?

Ce dragoste, ce zel, ce sărbătoare

Gustată până-n miez de amănunt?

Reeditează astăzi fericirea

Sau poate ce-a rămas din tot ce-a fost

Şi înţelege că chemarea mamei

E totdeauna sfântă şi cu rost!...

Mulţi nu mai sunt şi nu mai pot să cânte

Dar cântă tu cu inimă şi gură

Şi pleacă-te în rugă de apostol

Şi-adu o jertfă sfîntă ca-n Scriptură!...

 

Gândeşte la prezent!... Ajunge zilei

Necazul ei sau poate bucuria

Şi crede că mult mai de preţ ca banul

Sunt fraţii tăi, părinţii, omenia...

Biserica în care ai  crescut,

Mamă spirituală ce te-aşteaptă

Să-i demonstrezi că n-ai trădat Golgota

Şi-aştepţi finalul în credinţa dreaptă!

Şi nu uita: fă-ţi timp s-asculţi chemarea

Şi vin-o-acasă azi neapărat!...

Poate că e apelul cel din urmă...

Dac-ai venit... fii binecuvântat!..

 


PE PICIOARE

 

Praf din drum spre Bet-Saida,

Praf din drum spre Ierihon

Strâns pe haine, pe picioare,

Din năvalnic maraton...

Solzi de praf depus cu trudă

Când sandalele sunt zob...

Însă cine să-l mai spele

Când în jur nu-i nici un rob?

 

Pete negre cerșind apa

Pe tendonul lui Achile,

Așteptând remanierea

În decursul altei zile...

Iz de ore fără baie

Și sudoare ce înțeapă,

Fiecare strop de aer,

Implorând lighean și apă!...

 

Însă cine? Ucenicii

Obosiți, nevoie mare,

Așteptau să vină robul

Și să-i spele pe picioare...

Însă robul nu prea vine...

Nu plecase la Emaus

Doar că șeful lui, stăpânul,

Îi dăduse zi repaus...

 

Și cum vice-nvățătorii,

Pe o scară socială,

Nu erau cei mai nevolnici,

Slugi umile care spală...

Așteptau... și-n așteptare

N-au gândit că-n joia mare

Vor da teza de licență

La spălatul pe picioare!...

 

Abia când o mână caldă

I-a atins talpa cea goală

Petru s-a uitat să vadă

Cine este Cel ce spală...

Și atunci ca ars pe suflet

Petru s-a retras în grabă:

„Doamne, Doamne, nu se poate

Să faci Tu această treabă!”

 

De rușine, ucenicii,

Stingheriți au amuțit...

Chiar și Iuda trădătorul

A rămas profund uimit...

Cum, Isus, Lumina Lumii

Singurul ce merita

Să I se slujească astfel,

El să spele talpa mea?

 

Colb din plaja Galileii,

Din Samaria cea mare,

Se spăla cu apa vieții

Pentru viața viitoare!

Colb din haine și cuvinte

Din tainiță de gândire

Se spăla-n lumina crucii

Pentru rai și mântuire!

 

Lecții mari, ca sfinte taine,

Cercetau pe fiecare

Și toți regretau amarnic

Că n-au luat o notă mare!

Totul aprindea mustrarea,

Adevărul absolut

Conturând același lucru:

„Doamne, dac-am fi știut!”

 

„Dac-ați fi știut, prieteni,

Slujeați, iertați cu prestanță

Și în predica trăirii

N-aveați de dat o restanță!

Însă vă promit... Nu plângeți...

Când veți trece prin nevoi,

Chiar de voi pleca departe,

Mă voi ruga pentru voi!”

 


CE ESTE VIAȚA? 

 

Viața e ca firul ierbii ce răsare dimineața,

Verde crud cu roua-n gene și țărâna sub picioare,

Dar spre seară se întâmplă să-și piardă pe drum verdeața

Și cosită de urgență, cade-n pulbere și moare…

 

Viața este ca o roată ce se-nvârte tot mereu…

Urcă greu, coboară iute, nu contează că e mică,

Mersul ei, e mers continu, propus chiar de Dumnezeu,

Până într-o zi în care face pană și se strică…

 

Viața-i abur ce apare după fierbere încinsă,

Se agită, se mărește, și apoi spre cer se suie,

Nu-i loial, nu lasă urme, e o lumânare stinsă,

Inconsistență absurdă cu final de “uite-o nu e…”

 

Viața e o țesătură… spun bătrânii înțelepți…

Fire multe se încurcă să propună stofe noi…

Nu cunoști din timp finalul, dimpotrivă, stai și-aștepți

S-ănțelegi ce o să iasă din suveica de război…

 

Viața e un lat de mână… prea puțin, să îți propui

Planuri vaste, seculare, sau proiecte aladine…

Cât trăiești privește-ți mâna, ai grijă pe ce o pui

Și-amintește-ți de-altă mână: cea străpunsă pentru tine.

 

Viața-i umbră… te-ai gândit ce simbol oferă umbra?

Nu-i poți oferi bezele, n-o poți prinde niciodată…

N-o poți lua la tine-n casă, n-o poți duce în Alhambra

Nu te ocupa cu umbra, dacă vrei lumina toată…

 

Viața-i sunet… DO, SI, LA… scurt, fără reverberații…

Sunet așezat în gamă, țipăt de pian bătrân…

Zero, rezultat prin trudă, la final de ecuații…

Te intrebi: dacă e zero, atunci eu cu ce rămân?

 

Lampă albă așezată în grădină primăvara,

Crescută din păpădia, până ieri, galben aprins…

Recunoști acum că viața apune ca ziua, seara?

Crezi ce spune Creatorul? Recunoști că ești învins?

 

De aceea-ți scriu… Vezi, mâine, e incert, nu-ți aparține…

Astăzi însă mai ai harul… Fii atent, de Mă iubești,

Ia aminte și-nțelege, miezul tainelor divine:

Pregătește-te de moarte, dacă vrei ca să trăiești!

 

 

STRATEGIE ( fabulă)

 

Un câine pierdut în junglă

Cu un tigru s-a’ntâlnit

Și ca să n-ajungă hrană

Un plan bun a folosit:

A văzut un os în față

Și s-a apucat să-l roadă

Și-apoi a strigat ca tigrul

Să-l audă și să-l creadă:

 

Ce bun a fost tigrul ăsta

Pe care l-am devorat!

Ce bun a fost, ce deliciu!

Uite, m-am și săturat!

 

Tigrul auzind acestea

Sări după un copac

Și își zise plin de spaimă:

-Mamă, ce era să fac!

Bine că am auzit

Chiar la timp de așa treabă

Altfel aș fi fost desigur

Masă bună pentru javră!

 

Maimuța de pe liană

Văzând întreaga poveste

Își zise că ar fi bine,

Tigrului, să-i dea de veste…

Tigrul cum auzi știrea

Puse labele pe frunte:

-Urcă-te la mine-n spate

Și-o să vezi ce-o să se-ntâmple!…

 

Și veneau în iureș mare

Căutându-l pe cățel

Iar acesta ce să facă?

Tremura, bietul de el…

Dar altă idée-i vine

Și rapid își făcu planul

Și strigă s-audă tigrul

Ce venea ca uraganul:

 

-Unde-o fi maimuța aia?

De ce-ntârzie, ce face?

De o oră am trimis-o

Să aducă tigru-ncoace!...

Nu cumva un zâmbet simplu

Vine și te-analizează?

Ia vezi, doamnă strategie…

Mintea îți functionează?



ÎNCEPUT DE... SFÂRȘIT

  

V-am spus că anul trece ca părerea dar n-ați crezut… și nu m-ați luat în seamă

Ci mai degrabă, secerând furtună, v-ați înarmat cu patimă și teamă…

Gonind spre viitor ca o săgeată dar fără țintă clară și precisă

Nu va fost gândul dus spre mântuire și nici spre țara cea de mult promisă.

 

Râvnind la mult și la frumos terestru, la lucruri ce-au părut mai importante,

La țări străine, străzi mai asfaltate, la paradisiace și infante,

Ați refuzat oferta mea  de pace, și vorbele ce am sculptat în piatră,

Și ați jertfit pe-altarul nepăsării, și anu-acesta ca și altă dată.

 

Eu v-am avertizat de-atâtea ori… din dragoste prea multă și prea mare

Dar ce păcat că nu Mă luați în seamă și încă duceți pietre-n buzunare…

Și ce păcat că inimile voastre sau încărcat  de egoism și ură,

Și nu aveți urechi pentru iubire și nu vă faceți timp pentru Scriptură!

 

Stă Adevarul jos în piața mare, ca un bătrân împovărat de ani,

Uimit de-atât dezmăț și nepăsare și-atâta tevatură pentru bani…

Stă Adevărul și nu-I vine-a crede… e prea de tot… minciuna-mpărățește,

În timp ce El, Cuvântul, Fiul slavei, stă părăsit și nimeni nu-l primește…

 

În loc să-L urmăriți, să dați un sunet, de-avertizare, cum fac trompetiștii,

V-ați urmărit mereu unii pe alții și v-ați invidiat ca anticriștii!

Ce-a îmbrăcat,  ce-a spus, spre  cine-arată, de unde vine, ce mașină-l poartă,

Este bogat, e demn de luat în seamă, sau e și-acesta tot un “praf în baltă…”

 

Și anul a trecut… v-am spus că trece… de fapt voi treceți, dragii mei copii,

Doar că prea mult, încorsetați în multe, rămâneți robii unei utopii…

Și tot trecând, ca apa peste pietre, vă veți trezi din somn, visând cununa,

Cu ochii plânși, cu fața la perete, simțind că se apropie furtuna…

 

În fiecare an am pus un țipăt, în fiecare zi ceva frumos,

Să vă decideți, părăsind robia, să treceți în lumina lui Hristos!..

Trăind din plin o viață de slujire să împliniți un plan desăvârșit,

Să spuneți lumii oarbe adevărul: “E începutul marelui sfârșit!...”

 

 

În ieslea umilinței

 

Coboară Doamne iarăși dintre stele

Dar nu în ieslea mică și săracă

Ci chiar în casa umilinței mele

Ca și în ea lumină să se facă.

 

Vino!... Eu chiar aștept cu nerăbdare

Ca vocea Ta, mireasmă de iubire,

Să-mi ducă pasul spre înviorare

Și idealul spre desăvârșire.

 

Coboară să-Ți pui mâna salvatoare

Pe aripa ce îmi atârnă, frântă,

Peste realitatea ce mă doare

Și peste tot ce încă mă-nspăimântă.

 

Lumina stelei ce călăuzește

Să-mi contureze drumul cel dorit

Spre locuri unde totul înverzește

Și apa vieții curge liniștit.

 

Hai, vino, Doamne!... Ușa e deschisă...

Te-aștept înfiorat de-atâta dor...

După făgăduința cea promisă,

Te-aștept cu gând de viață și de zbor.

 

Nu mă opresc din drum la vre-o tavernă,

Pentru odihnă bună, pentru baie...

Nu îmi permit nici blănuri și nici pernă

Când Tu ai preferat să dormi pe paie!

 

Te-aștept ca un soldat la datorie!

Să vii în noapte ca la Betleem

Și-apoi vorbindu-mi despre veșnicie

Să-mi dai un pașaport pentru Salem!

 

Mă pregătesc, privind către Cetate,

Cântând pe strada lumii, fără frică,

Frumosul mântuirii minunate:

Iubirea mea născută-n ieslea mică!...

 


Simeon

Sita cerului așterne lacrimi albe peste dealuri...

Îngerii plâng împlinirea unor sfinte idealuri...

Bucuria curge pașnic de la tronul plin de slavă

Peste lumea rătăcită, răzvrătită și bolnavă.

Arborii pierduți prin ceață, pe sub gerul care doare,

Stau plecați cu fruntea-n tină, așteptând eliberare...

Și visând la primăvara ce de-atâtea ori se pierde,

Din genunchi, înalță rugă pentru altă haina verde.

 

Pe poteci bătătorite, lunecând sub raza lunii,

Trece-ngândurat profetul cărând vadra-nțelepciunii...

Numai el cunoaște bine slovele și profeția...

El e Simeon-profetul... El L-așteptă pe Mesia!...

Luminat de steaua blândă își urmează drumul greu,

Către Templul rugăciunii, închinat lui Dumnezeu...

Vrea să întâlnească Pruncul ce-a venit să ne salveze,

Să-L ia-n brațe, să-L sărute și să-L binecuvânteze.

 

Bătrânețea îl apasă... Calcă apăsat și rar

Rugând cerul să-l ajute să ajungă la altar:

-Doamne, dă-mi te rog putere, măcar până dimineață,

Să apuc să văd copilul... Este visul meu de-o viață!...

 

Ajungând la Templu, Ana, profeteasa înțeleaptă,

Îl întâmpină cu pace și-i întinde mâna dreaptă:

- Bine-ai venit Simeoane!... Ai văzut și tu minunea?

Dumnezeul nostru mare ne-a ascultat rugăciunea!...

Da, S-a născut Împăratul!... – spuse Ana tremurând -

Așteptăm să vină-n Templu!... Va veni cât de curând!...

Pân-atunci să facem grupă și să ținem focul viu...

Ne rugăm, aducem jertfe și Îl așteptăm pe Fiu!...

 

Și în timp ce marii preoți rosteau slujbe fără rost,

Numai Simeon și Ana se rugau și țineau post...

Domnul a grăbit minunea și i-a onorat pe sfinți...

Pruncul a sosit la Templu însoțit de-ai Săi părinți.

Luminile de la Templu păreau soare în apus

Pe lângă lumina slavei de pe chipul lui Isus...

Mielul, jertfa pe altar, era slabă licărire

Pe lângă originalul Miel, ce-aduce mântuire.

 

Și citind în timp profetic împlinirea cu succes,

Profeții rostesc cuvinte, cu tâlc, dar cu înțeles...

Simeon, cu Pruncu-n brațe, din fruntea soborului,

Scrie câteva cuvinte pe adresa cerului:

-Doamne, mă cunoști prea bine... Eu bătrân, neputincios

Așteptam în gara lumii momentul cel mai frumos...

Acum iată țin în brațe cel mai nobil și sfânt dar,

Coborât din cer, în iesle, să ne fie Sanctuar.

Am văzut și profeția, am văzut și împlinirea

Știu acum, că-n marea luptă, va învinge doar iubirea!

Poți de-acum să mă chemi, Doamne, către pacea Ta divină...

Știu!... La vremea potrivită mă vei trece în lumină!...

....................................................................................

Astăzi este vremea noastră... Suntem la final de luptă...

Betleemul ne privește din istoria trecută...

Chiar și Golgota ne face, de milenii, semn cu mâna...

Iar Domnul așteaptă-n ceruri să pună pe frunți cununa...

Întrebări de cercetare ne sunt puse la examen:

Noi avem credința vie ce îl anima pe famen?

Am putea striga ca sfinții, profeții de altă dată?

Așteptăm pe Domnul nostru având inima curată?

 


Va fi nevoie

 

Va fi nevoie ca în rugăciune
Să țineți steagul izbăvirii sus
Ca multe inimi, tainic să se-adune,
În numele iubirii lui Isus.

Va fi nevoie să vă strângeți mâna
Și ancorați în pace și iertare
Să fiți uniți în Domnul totdeauna
S-aduceți bucurie-n adunare.

Să oferiți o mână, la nevoie,
Și-ncurajare pentru întristat,
Să nu cădeți trudiți sub apăsare
Și să nu obosiți de-atât iertat.

Să faceți cerc în jurul lui Isus...
Cântați cu El și plângeți, de se cere,
Dar țineți-vă tari, privind în sus,
Spre unicul izvor de mângâiere.

Să nu rămâneți surzi dacă vă cheamă
Și dacă pierdeți uneori elanul,
Nu vă-ngroziți și nu vă fie teamă
Dacă mai sare peste țărm oceanul.

Să nu luptați, cumva, pentru răsplată,
Ci ancorați în veșnică iubire!
Lucrați, luptați pentru jertfirea dată
Și Dumnezeu vă fie răsplătire!

Cândva ne vom vedea pe geana zării
În haine de lumină îmbrăcați...
O, fi-ne Doamne ancora salvării
Și să rămânem pe vecie frați!



Mai aproape


De departe nu se vede

Silueta crucii care

Se înalță în lumină

Ca o pasăre spre soare...

Imaginea nu e clară

Când privești de peste ape

Sau din măgurile firii

Dar... se vede de aproape.

 

De departe nu se vede

Cine-I pironit și-atârnă

Între ceruri și țărână

Ca să nu se vadă urmă...

Urma de păcat dramatic

Ce inundă ochii-n ape...

Nu-i prea clar din depărtare

Dar... SE VEDE DE APROAPE!

 

Dintre crengile ispitei,

Frivole, premeditate,

Nu se vede cine plânge

Pentru dor de libertate,

Nu se vede nici sudoarea

Care s-anfrățit cu Harul

Să-ți dea nume de OM LIBER

Ca să nu mai bei paharul.

 

De departe, doar se-aude

Plâns angelic pentru tine

Sau vreo rugăciune sfântă

Încheiată cu suspine...

Dar nu poți lăsa în pace

Sufletul să se adape

Dacă nu primești Cuvântul,

Dacă nu vii mai aproape.

 

Cântecul nu-ți este cântec,

Plânsul nu-i adevărat,

Bucuria nu-i întreagă

De ești un însingurat!

Vino, vino!... intră-n Templu!

Depărtarea nu-i de tine...

Brațul ei, e braț demonic,

Te lovește cu suspine!

 

Locul tău e lângă cruce,

La picioarele iubirii

Ce ți-a dat cadou emfatic

Testamentul mântuirii...

Dumnezeu încă așteaptă...

Îndrăznește!... nu e greu...

Vino, vino mai aproape

Și succesul e al tău!...

 

 

Iertare – parabolă

 

Iartă-mă, stăpâne domn... N-am de unde plăti banii...

N-am avut unde munci, și m-au furat șarlatanii!...

Eu nu cheltuiesc, din fire... să nu crezi că sunt calic...

Caută-mă-n buzunare... sunt falit, nu am nimic...

 

Și lăsând sub gene triste două lacrimi ca dovadă

Reuși a fi credibil cu povestea lui întreagă...

 

Când ajuns în curtea mare, întâlni pe Elisei,

Un prieten din cetate, ce-i datora zece lei,

A-nceput să țipe tare, să se-audă în mulțime,

Că e înșelat, sărmanul, de un om fără rușine...

I-a pus mâna-n gât și tare, îl strângea, mai să-l omoare,

Și amenința cu legea și că-l bagă la-nchisoare...

Lumea a sosit să vadă ce se-ntâmplă, cine zbiară,

Cine e nerușinatul cu comportament de fiară...

Slugile au dat la rege raportul cu ce se-ntâmplă

Iar acesta pus pe gânduri, scărpinându-se sub tâmplă,

A gândit că este bine să se-arate-n piața mare

Și omului fără milă să îi pună o-ntrebare:

 

-Omule, eu ți-am iertat datoria ta de-o viață,

Nu te-am dus la pușcărie, nu te-am spânzurat în piață...

Nu crezi că puteai ierta și tu, om neisprăvit,

Și să faci o bucurie unui om sărac lipit?

Nu puteai ierta? Hai, spune... nu puteai să faci un bine?

Pentru zece lei chemi legea? Legea-s eu!... Nu ți-e rușine!

 

Și s-a dat atunci poruncă împotriva celui care

Nu a prețuit iertarea ce-aducea eliberare...

Oștenii l-au prins de brațe, le-au pus în cătușe reci,

Și-apoi l-au dus cu de-asila și l-au aruncat în beci...

Să învețe în tăcere, în celulă, părăsit,

Ce însemnă să ai milă de un om nenorocit;

Ce înseamnă să ai minte și să înțelegi jertfirea

Șică ma pe sus de toate rămâne, veșnic... IUBIREA.

 


Iubind - Sperând …

 

De la iubire la speranță
E doar un pas… numai un pas…
Apropierea-i absolută,
Ca apa sărutând un vas;
Dacă iubirea este floarea
Care aduce prospețime,
Speranța e tulpina verde
Ce o înalță și-o susține.

Dac-ai găsit cumva iubirea
Privește bine împrejur…
Speranța-i umbra ce-o’nfășoară
Cu patos, ca un rug de mur…
Speranța e suportul sacru
Prin care dragostea trăiește;
Cel care știe-această taină
Speră și crede-n ce iubește!

Cum fără stâlpul, ce-o susține,
Nu poți să ai, la curte, poartă,
Fără speranța minunată
Iubirea poate fi doar moartă.
Iubirea nu trăiește-acolo
Unde curajul a pierit,
Se poate transforma în dramă,
În minte de nelegiuit.

Dacă ți-e greu, privește cerul…
Cunoaște vestea minunată
Că Dumnezeu este IUBIRE
Dar și SPERANȚĂ totodată!..
Refă altarul rugăciunii
Și fii o flacără arzând…
Te vei afla pe drumul vieții
Plângând-cântând, iubind-sperând.



Fără răsplată


N-a cerut nici o răsplată pentru că m-a dus în spate

De la locul tragediei într-un loc de carantină,

Din pustiul prăbușirii, nemilos și plin de moarte

La altarul vindecării, de păcate, prin lumină.

 

Nu s-a supărat că ziua, programată pentru muncă,

A-ntrerupt, ca să-mi aline rănile însângerate,

A plătit chiar pentru mine și apoi a dat poruncă

Să îmi fie numai bine, ca și când Îi eram frate.

 

A riscat, oprind la mine, tâlharii erau pe-aproape…

Însă am simțit iubirea în privirea Lui fierbinte…

Nu-I păsa că pustiirea ar putea să Îl îngroape,

Sacrificiul era țelul ce-L mâna spre înainte.

 

A promis că mai plătește, de va fi cumva nevoie,

Că va veni iar la mine să îmi vadă vindecarea,

Să-mi aducă suc de fructe și uleiuri din aloe

Și apoi, prin rugăciune, să-mi dea binecuvântare.

 

Ce-ntâmplare minunată: să fiu bătut de tâlhari,

Și să mă găsească Domnul cochetând discret cu moartea,

Să întindă mâna-I sfântă și să-mi pună ochelari

Ca să pot vedea mai bine ce ascunde-ntrânsa, Cartea!...

Joomla SEF URLs by Artio