Tipărire

Poezii

DE ELIDA ONCEA

 

MAI MULT DECÂT AŞTEPTĂTOR

 

E prea târziu să sper

La frângerea de pleoapă peste cer

prea multă risipă de timp am adunat

şi nu mai este loc de aşteptat;

De mult am încetat să fiu aşteptător

sunt, mai degrabă, zoritor de vremi...

De când?

De când speranţa mi s-a transformat în dor.

   

 

URMAŞ AL LUI NOE 

 

Aşteptătorule,

urmaş al lui Noe,

aşează-te în prag la arca vieţii tale

şi nu lăsa să intre-n ea

fapte murdare!

Stai la fereastra buzelor

şi nu da drumul porumbelului înţelepciunii

în valurile nebuniei lumii!

Pune străjer

un înger

la poarta spre urechi, 

să nu intre nelegiuirile perechi,

să nu intre defel...!

Stai la intrare

şi-asigură-te c-ai luat 

suficientă pace pentru timpul de furtună,

că n-ai uitat iertarea,

slujirea, vorba bună 

şi experienţe, noi şi vechi...

din fiecare an şapte perechi!

Verifică, 'nainte ca uşa harului să fie zăvorâtă. 

dacă-n corabie-I şi El;

şi-ţi mai rămâne să aştepţi

mijit de curcubeu,

care să-ţi urce paşii tot mereu 

spre cer.

 

 

 

CĂUTARE 

 

Te caut în zori

când inima mi-e încă pustie

de gânduri deşarte...

De freamătul lumii departe,

m-ascund între mâine şi ieri

şi Te caut în Carte;

Iar gândul că Te-ncap

în sufletul meu mic

mi-ajunge ca să pot să mă ridic

şi să păşesc până-n apus

pe urma Ta.

Şi-apoi Te caut printre stele

cu şoapta rugii înălţată

dincolo de ele...

Te iau cu mine mai departe,

chiar şi-n somn,

să-mi fii cărare spre odihnă

peste vise  - Domn!

Şi-n zori mă-ntorc în suflet

să Te caut iar

printre belşug de dragoste şi har!

 


LAODICEAN

 

Tu, care altădată culegeai 

Speranţele din praf şi mucegai,

Te mulţumeşti acum

Să numeri clipele trecând

Şi să dospeşti păcate grele-n gând?


Tu, cel care – la drept vorbind -

Aveai o inimă-n iubire clocotind,

Cum poţi oare să crezi

Că e de-ajuns azi, pentru El

S-ai sufletu-mpărţit şi căldicel?

 

Tu, care-odinioară întindeai

O mână celor din noroi şi-i ridicai,

Eşti azi înmlăştinit

Deşi aştepţi – şi crezi că nu-n zadar -

Împărăţia veşnică de har.

 

Nu e destul ca astăzi doar să speri

Iar mâine să fii cum ai fost şi ieri!

Să fii ca la-nceput,

să nu te mulţumeşti cu mai puţin

Când poţi recupera chipul divin!

 

 

BIOGRAFIE

 

Am colindat bibliotecile lumii,

cu rafturi prea aglomerate

sau prăfuite şi pustii

în căutarea marilor biografii...

Câţi regi, câţi sclavi,

câţi laşi, câţi luptători,

câţi oameni simpli sau eroi

câţi prinţi şi cerşetori,

câţi învăţaţi, câţi ucenici,

ce mari, ce mulţi, ce mici...!

Câţi filosofi, câţi cititori,

câţi zei, câţi decăzuţi,

toţi trecători...!

Doar Tu,

cuminte-n colţul Tău de sus,

sub scoarţe vechi şi prăfuite,

prea necitit, prea ne-nţeles

şi prea necunoscut, Isus...

Tu n-ai fost revoluţionar, nici răzvrătit,

nici sclav, nici vodă, nici erou,

nici prea modern, nici învechit,

nici campion, nici trădător,

nici politician şi nici actor,

ci pur şi simplu Om,

dar om doesebit

şi singurul nemuritor.

M-am hotărât să-mi scriu biografia,

pentru vecini, pentru urmaşi şi pentru Univers...

aş vrea să-ncep acum

şi... ştii ceva?

aş vrea atât de mult să semene cu-a Ta!

 

 

 

CRÂMPEI DE CER

 

Peste albastru de zări

culeg frânturi de timp

şi depărtări

şi Te văd iar,

venind cum Ai promis,

în străluciri de curcubee

şi de vis!

  

Poala mantiei Tale

alunecă uşor peste uscat

şi peste mare

şi-aduce iar,

aşa ca la-nceput

eternitatea în divinul

chip de lut.

 

Clepsidra cerne-acum 

ultimul fir de praf

născut din fum

şi-ntâiul strop

cules din apa vie

şi devenit – peste torent de timp -

vecie.

 

În drum spre Răsărit

pe mal de nou, de cer

şi de zenit

fac un popas 

la graniţa de stele

şi, fericit, coroan-mi împletesc

din ele!

 

HOTĂRÂRE 

 

Ne-aşteaptă vremuri care-au fost şi la iudei

 

pe când Estera era-mpărăteasă;

 

Va trebui s-alegem de ne închinăm sau nu,

 

De ne vom apleca sau vom rămâne drepţi.

 

Haman e azi tot ceea ce-i lumesc,

 

Tot ce pretinde cinste şi-nchinare,

 

Noi, totuşi, să alegem vom fi nevoiţi

 

De ne plecăm, sau de rămânem în picioare.

 

 

 

Dacă rămânem sus, ne este viaţa-n joc

 

Şi, chiar de vom ceda, noi totuşi vom muri,

 

Că-i hotărât destinul întregului popor;

 

Deci, ca şi ei, aceeaşi soartă vom primi;

 

Căci toţi suntem aşteptători acum,

 

Precum pe vremuri, ei, fiind iudei,

 

Mergeau pe-acelaşi drum.

 

 

 

Eşti pregătit veşmântul să ţi-l rupi,

 

Să lepezi haina eului tău azi?

 

Te-ai hotărât să te smereşti şi să te rogi

 

Să te ridici, chiar dacă mâine cazi?

 

Nu e uşor, dar trebuie să acţionezi

 

Căci criza va veni cu siguranţă

 

Şi, dacă nu te pregăteşti acum,

 

Cum vei putea atunci să îi faci faţă?

 

 

 

E timpul să te-ntrebi ce trebuie făcut,

 

E timpul hotărârii de pe urmă:

 

Te vei pleca Hamanului modern,

 

Sau vei rămâne drept,

 

Chiar viaţa de primite că îţi curmă?

 

 

 

 

 

AŞTEPTĂTOR

 

 

 

Calc printre vreascuri de gânduri,

 

Ţesute pe aripi de vânturi

 

Şi mă-ndrept spre zenit;

 

Mi-ascult inima şi-aud şoapte de bine

 

Ale Împărăţiei ce vine.

 

 

 

Caut crâmpei de speranţă

 

Spre veşnica dimineaţă;

 

Culeg îngenunchiat

 

De dincolo de Orion, freamătul zorilor

 

Peste liniştea înşelătoare a norilor.

 

 

 

Urmăresc cânturi de îngeri

 

Ca să uit suspine şi plângeri.

 

Să trăiesc mai frumos;

 

Prin bezna ce stăruie deasă în lume

 

Văd Steaua din Iacov ce nu va apune.

 

 

 

Strâng inimi ce bat pentru cer,

 

Rup lanţuri de ură şi fier

 

Şi Te duc tuturor;

 

Schimb teama-n speranţă; peste clipe târzii

 

Aştern ascultarea şi Te-aştept să revii!

 

 

 

 

 

SPERANŢA AŞTEPTĂRII

 

 

 

Ca o rugă chemând să cobori

 

peste freamătul târziu dintre nori,

 

speranţa-mi clădeşte

 

altarul de dor

 

şi-mi prăvale

 

peste anii din cale

 

aşteptare rodită-n zorit,

 

îngenunchiere printre stele

 

de Bun Venit!

 

 

 

 

 

SĂ VII ACAS'

 

 

 

Să vii acas'

 

Căci Tatăl te aşteaptă!

 

S-a înserat,

 

În lume e târziu şi, iată:

 

Istoria se scurge fără glas

 

Şi-ncet va trece şi-acest ultim ceas;

 

E vemea să te-ntorci acas'!

 

 

 

Să vii acas'

 

Căci Tatăl tău te cheamă!

 

Să laşi în urmă

 

Orice dor şi orice teamă!

 

În cupa omenii

 

Doar stropi au mai rămas

 

De-aceea, fără preget,

 

Întoarce-te acas'!

 

 

 

Să vii acas'!

 

E poate ultima chemare

 

Ce mai răsună-n dreptul tău...

 

Întoarce-te, oricât ţi-ar fi de greu,

 

Desprinde-te de tot ce te-a atras!

 

Nu-i timp de risipit,

 

Întoarce-te acas'!

 

 

 

Vino acas'!

 

Ai străbătut atâta cale...!

 

Eşti frânt

 

Şi-n suflet ţi s-a strâns prea multă jale,

 

Dar nu descuraja acum,

 

Mai ai un pas...

 

Atât îţi mai lipseşte

 

Ca să ajungi acas'!

 

 

 

 

 

ÎNGENUNCHIERE

 

 

 

Acum, când clopotele bat a înserare,

 

Când umbrele coboară peste gând

 

Şi când Pământul murmură-n surdină

 

Ultimul său cânt,

 

Să nu priveşti în urmă,

 

Să nu strângi amintirile mănunchi

 

Ca să-ți limine viitorul,

 

Ci pleacă-te, mai bine, pe genunchi

 

Şi stinge-ţi dorul!

 

 

 

Când valuri spumegânde lovesc mugind în mal

 

Şi când văpăi de foc te ameninţă,

 

Nu căuta alt drum spre biruinţă,

 

Nu căuta o altă cale pentru-a fi scăpat,

 

Ţine, mai bine, genunchiul tot plecat!

 

 

 

Dacă auzi chemarea să te-ntorci acas'

 

Acum, când din istorie

 

Doar clipe-au mai rămas,

 

Să nu te poticneşti pe drumul către stele!

 

Un pas îţi mai lipseşte

 

Să te-nfrăţeşti cu ele;

 

O clipă te desparte de Tatăl tău iubit,

 

Deci ţine, înc-o clipă,

 

Genunchiul îndoit!

 

 

 

 

 

DOR DE PĂCAT

 

 

 

De când ne-am pomenit pe lume

 

Ne arde-un dor, ne mistuie un gând:

 

Să fim legaţi cu veşnicia,

 

Să nu ştim teama de mormânt;

 

Să nu ne-apună tinereţea,

 

Să nu se rup-al vieţii fir;

 

Şi-n ciuda zbaterilor noastre,

 

Sfârşim, totuşi, în cimitir.

 

 

 

Zadarnică ni-e căutarea

 

Şi zbuciumul îndelungat,

 

Cât timp păstrâm ascuns în sufletului

 

Un tainic dor pentur păcat.

 

Am vrea să fie pace-n inimi

 

În timp ce-n ele mai păstrăm

 

Urma plăcerii întinate

 

În faţa căreia cedăm.

 

 

 

 

 

Să mai păstrăm, preţ de o clipă

 

Gustul dulceag al desfătării

 

Şi, tot atât, credinţa noastră

 

S-o 'năbuşim, s-o dăm uitării...

 

Aş-a fost ieri, aşa-i şi azi

 

Şi mâine va fi tot la fel:

 

Din viciu ne-am făcut plăcere

 

Şi ne va fi iar dor de el.

 

 

 

Şi-aşa visăm la veşnicie

 

În timp ce noi fugim de ea,

 

Sperăm să vină vremuri bune,

 

Deşi ni-e viaţa tot mai grea.

 

Dar ne-nşelăm, crezând că suntem

 

Aşteptători cu-adevărat,

 

Atâta vreme cât în inimi

 

Ne roade dorul de păcat.

 

 

 

 

 

ÎN FORMĂ DE LUMINĂ

 

 

 

Când Dumnezeu ţinea Pământu-n palmă

 

Pentru-ntâia oară,

 

Când fiecare lucru se măştea în mâna Lui

 

Necondamnat să moară,

 

S-a hotărât: „E bine”, Nimic de-adăugat, nimic de refăcut;

 

Se reflecta în toate Preadesăvârşirea

 

În chipu-i de-nceput.

 

 

 

S-a spus întâi: „Să fie-ntr-o clipită

 

Lumină peste lume” şi iat-o risipită

 

Din soare, raze, lună şi din stele

 

Iar chipul Lui, frumos,

 

Se oglindea în ele

 

Şi-n flori, în cer, în fluturi şi în mări,

 

În păsări ce se-nalţă-n depărtări,

 

În munţi, în valuri, în copaci şi-n peşti,

 

Minuni de ne-nţeles chiar chipurilor îngereşti.

 

 

 

Şi totuşi... ca şi cum s-ar fi gândit

 

Că binele se vrea revizuit,

 

Cel Preaînalt rosteşte-a doua oară

 

Chemând din nou lumină

 

În lume – curată şi deplină;

 

Găseşte-apoi răspuns 'n-al colbului atom

 

Când, neînchipuit de iute,

 

Ţărâna-n mâna Sa

 

Născuse om.

 

 

 

Şi soarele-a-nvăţat

 

să lumineze tot mereu de-atunci

 

Şi florile înmiresmează, iar norii-şi cern tăcerea,

 

Îşi cântă păsările bucuria sau durerea

 

În urm-aceleiaşi porunci;

 

Doar omul n-a-nvăţat să lumineze

 

El – singurul ecou pierdut

 

Şi totuşi unicul răscumpărat

 

Al tainicei Geneze.

 

 

 

Iar dacă azi mai suntem încă aici

 

Şi n-am ajuns acas'

 

E pentru că, din tot ce-avem de învăţat,

 

Atât ne-a mai rămas:

 

Să luminăm!

 

Examenu-i aproape de final

 

Şi, dacă zăbovim

 

N-o să-l luăm

 

Şi-ar fi păcat...

 

 

 

 

 

TÂRGUL LUMII

 

 

 

La târgul lumii fiecare-a scos ce a putut

 

şi ce-a avut mai vechi:

 

se vând nenorocirie perechi

 

fără tocmeli...

 

Nu mai există număr sau mărimi, e tot universal;

 

La licitaţii

 

necuviinţa şi iubirea împart acelaşi piedestal;

 

Se cumpără cuvântul

 

la fiecare colţ de stradă

 

şi-n discoteci se vinde tinereţea

 

la grămadă

 

Credinţa are preţ de TVA

 

iar fraţii pe dolari se pot schimba...

 

Se vând în târgul lumii

 

prea de toate

 

şi fiecare-nşal-atât cât poate,

 

iar viaţa este preţul cel mai mic;

 

Doar noi ne vindem veşnicia

 

pe nimic:

 

Pe-o vorbă spusă-ntr-un exces de-adrenalină,

 

pe o privire crudă

 

sau pe-o stofă fină,

 

pe-un film prea matinal sau prea târziu,pe-un viciu care doar cei dragi ni-l ştiu,

 

cel mult, pentr-un câştig de tot mârşav,

 

pentru un zâmbet filistean infect, bolnav

 

sau pentru-o mână de bancnote adunate

 

în timpul evadării prin străinătate,

 

pentr-o plăcere prea greu refuzată...

 

Dar astăzi nu mai e ca altădată!

 

E timpul să ne-oprim

 

şi, dacă-n noi mai este gândul veşniciei

 

să-i dăm glas,

 

să nu mai stăm la târguieli şi la taifas,

 

ci să răscumpărăm orice minut;

 

E cel mai sigur început

 

pe drumul spre Acas'!

 

 

 

 

 

EDEN DE IERI, EDEN DE MÂINE

 

 

 

Bate un vânt de jale în Grădină

 

şi plânge-un înger lângă pomul cunoştinţei;

 

Unde eşti, omule,

 

şi cine te-a răpus?

 

Te cheamă Dumnezeu,

 

la glasul Lui de ce-ai fugit

 

şi te-ai ascuns?

 

 

 

Şi iar suspină frunzele-n Grădină

 

şi aripi albe tremură-n văzduh;

 

pământul soarbe stropii mari de sânge

 

şi plânge clipele care se duc

 

şi trădătorii care vin...

 

unde eşti, om?

 

De data asta, unde te-ai pitit?

 

sau eşti mult mai aproape,

 

dar, printre ucenici, ai adormit?

 

 

 

Şi tot dinspre Grădină

 

vin adieri purtând ecou de biruinţă

 

a gloatei de sub pomul vieţii;

 

nu mai sunt lacrimi,

 

nu mai sunt ispite

 

şi nu-i mai este teamă nimănui;

 

nu mai e moarte,

 

nu mai sunt suspine,

 

nu mai e jertfă şi nici trădare nu-i.

 

Te-ntreb: vei fi măcar aici

 

sau te vei fi ascuns şi-acum de glasul Lui?

 

 

 

 

 

DRUM SPRE CASĂ

 

 

 

Am ridicat în mine un Babel

 

cu ţinte etajate până dincolo de nori;

 

nu-i ca atunci când construiam altare

 

sau ridicam locaşuri de-nchinare;

 

e – cum să spun? -

 

mai profitabil şi mai palpitant

 

şi – pentru vremea noastră -

 

mult mai elegant;

 

dar când mă strigă toate visele deodată,

 

de sus, de jos, din viitor şi din trecut,

 

stau şi le-ascult,

 

dar parcă nu mai seamănă

 

cu glasul Tău de la-nceput;

 

şi nu-nţeleg ce-mi cer

 

şi nu mai ştiu ce vor,

 

nu le mai pot sluji în toate, tuturor

 

şi, oricum, mi-e prea dor

 

s-aud un singur glas,

 

să nu ridic doar turnuri către Tine,

 

ci-n mine să cobor

 

şi, printer ţinte ce mă-nbie,

 

printre iluzii ce mă vor

 

şi peste dorul tercător

 

ce mă apasă,

 

să-mi sap mai bine-n suflet

 

drumul către casă.

 

 

 

 

 

LACRIMI DE ÎNGER

 

 

 

M-au alungat rabinii, Tată,

 

pe când mergeam să le vestesc naşterea Lui;

 

ziceau că-i ceas de sărbătoare

 

şi-aşteaptă alţi colindători

 

ca să le strige vreo urare

 

de binecuvântare pentru anul care vine...

 

Părinte, m-au gonit bătrânii

 

spunându-mi că-s copil

 

prea fraged şi prea umil

 

pentru un înger coborât din slavă;

 

n-au vrut să creadă

 

nici o boabă

 

din ce le-am spus...

 

şi... m-am tot dus...

 

dar nici copiii, Doamne nu m-au mai primit

 

ziceau că-s două mii de ani de-atunci

 

că-s învechit şi am îmbătrânit

 

şi, chiar de-s bun,

 

ei îl preferă tot pe Moş Crăciun

 

cu darul lui...

 

Părinte, spune-mi cui

 

să mai vestesc venirea lui Isus,

 

când nu-i mai pasă nimănui?şi, dacă vrei, mai spune-mi cum

 

să-I îngenunchi cuvânt de bun venit,

 

când nu e nimeni pregătit

 

pentru Isus;

 

Iar de-i mai bine,

 

Te rog pe Tine

 

să găseşti alt Betleem

 

în suflet, undeva mai sus

 

fiindcă mă tem că altfel

 

nu s-ar mai naşte nicăieri Isus.

 

 

 

 

 

CONTRAST

 

 

 

Prea grea cumpăna vremii

 

s-apleacă înspre asfinţit

 

şi-i prea uşor sufletul meu nepregătit;

 

prea repede aleargă timpul peste viitor

 

 şi – mult prea nezorită -

 

aşteptarea se preface-n dor;

 

prea implorândă-i chemarea celor care pier,

 

dar tot mai istovit

 

ni-e pasul către cer;

 

prea lung e ceasul de-ntuneric zbuciumat,

 

prea scurtă-i rugăciunea

 

pe-nserat;

 

prea pură e chemarea

 

ce dinspre cer coboară,

 

dar haina vieţii noastre e încă prea murdară;

 

prea mult plăcerii ni-e sufletul supus

 

şi-aşa puţin ne-a mai rămas

 

până-n apus;

 

 

 

Prea scumpă este clipa,

 

momentul prea sublim

 

şi totuşi, cât de ieftin şi de păcătos le cheltuim!

 

Prea la-ceput elanul

 

la prea sfârşit de har,

 

prea plină-i inima de jertfe,

 

când gol e-al Său altar;

 

prea sus ne este ţinta,

 

dar cugetul prea ros

 

când ne legăm privirea de lucruri prea de jos;

 

prea pe curând venirea-I

 

şi cerul Lui prea viu

 

şi, totuşi, pentru unii, e, poate, prea târziu;

 

căci dacă au resurse şi timp

 

şi, dacă pot,

 

dar încă zăbovesc, e prea de tot!

 

 

 

SFAT

 

 

 

Nu-ţi bate capul

 

cu-ndoieli,

 

mai bine-nvaţă să-ţi toceşti genunchiul

 

şi să speri!

 

Pe calea-ngustă

 

nu te poticni-n dovezi,

 

întâi de toate, trebuie să crezi

 

şi-ţi mai rămâne-apoi

 

să Îl urmezi!

 

Nu te lupta

 

s-ajungi până la nori,

 

mai bine-nvaţă-n tine să cobori

 

şi să ridici Împărăţiei Sale temelie

 

din proprii-ţi genunchi

 

înfipţi în glie!

 

 

 

 

 

RUGA UNUI CĂLĂTOR

 

 

 

Învaţă-mă, Doamne,

 

Să urc treaptă cu treaptă;

 

Arată-mi cum să păşesc

 

Fără să cad

 

Pe calea cea dreaptă!

 

 

 

Şopteşte-mi, Doamne,

 

La răscruce de cale

 

Ce drum să aleg;

 

Îndrumă-mi piciorul

 

Pe urmele Tale!

 

 

 

Mustră-mă, Doamne,

 

Când păşesc greşit

 

Cu voia sau fără de voie

 

Şi ghid să-mi fii pe cărare

 

Pân' la sfârşit!

 

 

 

Ridică-mă, Doamne,

 

Când cad printre stânci

 

Şi ia-mă de mână

 

Când trebui- să trec

 

Prăpăstii adânci!

 

 

 

Iartă-mă, Doamne,

 

Dacă prea mult cârtesc;

 

Şi-nvaţă-mă să rabd,

 

să ştiu prin orice-ar fi să trec

 

Să-Ţi mulţumesc!

 

 

 

Nu-mi netezi cărarea, Doamne,

 

De ştii că pot să 'naintez,Ci dă-mi putere şi tărie

 

Să pot să urc,

 

Să nu cedez!

 

 

 

 

 

             Condu-mă, Doamne,

 

La fiecare pas

 

Şi mâna Ta să ma îndrume

 

Până când, în sfârşit

 

Ajunge-voi acas'!

 

 

 

 

 

PĂMÂNTULUI, DE BUN-RĂMAS

 

 

 

Pământului, în semn de bun-rămas

 

nu poţi să-i fluturi mâna;

 

Îţi va fi prinsă-n palma altuia

 

spre mângâiere;

 

să-i fie ajutor, să-l ţină cu putere

 

din vraja lumii-n care aşa uşor se piere.

 

 

 

Nu poţi să laşi Pământului în urmă

 

Compătimire-n zâmbet sau priviri;

 

Ea-ţi va fi martoră negrăitoare,

 

în lumea-n care prea uşor se moare,

 

că merită să fie şi martiri.

 

 

 

N-ai cum să părăseşti Pământul

 

Cu timpul irosit

 

în gânduri de adio şi regret,

 

Căci fiecare clipă-ţi va fi punte

 

spre viitor, dinspre prezent

 

şi-ţi va fi pod spre înc-un suflet

 

oricare moment.

 

 

 

Pământului 'nainte de-a pleca

 

să-i laşi doar locul gol

 

al celui ce ţi-a fost încredinţat;

 

Şi să-i şopteşti apoi, în loc de bun-rămas,

 

cu freamătul ce-ţi va foşni sub pas

 

în drum spre Orion,

 

Că ţi-a fost prea însufleţită graba,

 

ca să te lase să frămânţi degeaba

 

colbul lui...

 

 

 

Aşa să-i spui

 

Pământului în loc de bun-rămas:

 

Că nu se poate staţiona pe drum

 

Când vrei s-ajungi acas'.

 

 

 

 

 

TU, IOV

 

 

 

Poţi tu să cerni

 

zăpada peste ierni

 

sau să aşterni

 

belşugul de culori

 

şi de miresme peste flori?

 

Poţi să cobori

 

seninul peste nori

 

şi zâmbetul pe chipuri de copii

 

sau să revii

 

la vremile de ieri,

 

să schimbi amiezile în seri

 

şi zilele în nopţi...?

 

Dacă nu poţi

 

să cumperi primăvara

 

şi să zoreşti sau să împiedici seara

 

ca să coboare

 

peste pitit de soare,

 

Dacă nu ştii

 

nici să compui şi nici să scrii

 

vreo partitură pentru ciocârlii,

 

să ningi cu raze peste dimineaţă

 

sau să-ţi asiguri înc-o zi de viaţă;

 

Dacă nu poţi

 

s-adaugi ramuri, frunze, coţi

 

vreunui stejar

 

şi nici măcar

 

s-acoperi marea,

 

să-i macini ţărmul

 

sau să-i scuturi sarea...

 

Dacă nu poţi

 

păunului să-i scoţi

 

sau să-i pui pene în culori de curcubeu...

 

Dacă ţi-e greu

 

să-ţi numeri paşii rătăcinzi,

 

atunci, de ce pretinzi

 

să-ţi dea, de fiecare dată, socoteală?

 

de ce stai totdeauna la tocmeală

 

cu voia Lui...?

 

Ştii bine:

 

nu-i pasă nimănui

 

mai mult decât Îi pasă Lui

 

de tine!

 

Chiar dacă viaţa-i roz

 

sau neagră, albă, gri sau mov,

 

indiferent ce fel de întrebări

 

şi-oricât de multe încercări

 

te-ar năvăli... rămâi tot Iov!

 

 

 

 

 

MASA LUI AVRAAM

 

 

 

„Avraame, Avraame!

 

Ia pe singurul tău fiu

 

Şi-aşează-l pe altarÎntocmai cum l-ai pune în scriu!...”

 

„Iată-mă, Doamne,

 

Ştii cât Te iubesc

 

Credinţă Ţi-am făgăduit

 

Şi nu mă răzgândesc!”

 

 

 

„Părinte, avem focul

 

Surcelele, cuţitul,

 

Dar iată, mielul nu-i...”

 

„Băiete, grija ast-am lăsat-o-n mâna Lui”...

 

Şi-n inima de tată

 

E-atât-amărăciune,

 

Cât numai un părinte cercat

 

Ar şti a spune.

 

 

 

„Avraame, Avraame!

 

Nu-ţi trece fiul prin tăiş

 

Te-ntoarce şi jertfeşte

 

Berbecele-ncâlcit în spinii din tufiș!”

 

Doar trupurile noastre, vii.

 

Şi „Iată Mielul!” ni s-a spus mai dinainte,

 

Iar grijile-au găsit răspuns

 

În palma Lui;

 

Numai răspunsul nostru de iubire, nu-i!

 

Căci dacă-i vorba de renunţ la vreo plăcere

 

Vreun gust cedat, vreun bine anonim

 

Părintele din ceruri ştie

 

             Că-i mai râvnit orice exil

 

             Şi-i mai răbdată chiar tăgada cea de sine

 

             Decât durea resimţită prin copil.

 

 

 

               Şi nu mai sunt Avraami;

 

               Şi asta ştie

 

               Cari să renunţe

 

                La fii, părinţi, soţie sau copile.

 

               De-atunci şi până azi

 

               Ne-a îndulcit cerinţa

 

               Ca să ne-ntâmpine

 

               Şi să ne-alunge necredinţa.

 

                Ne cere azi ca jertfă

 

               Nu fiice, soţi, părinţi sau fii

 

                Ci, spre-nchinare sfântă şi plăcută

 

                Doar trupurile noastre, vii.

 

               Şi „Iată Mielul!” ni s-a spus mai dinainte,

 

                Iar grijile-au găsit răspuns

 

                În palma Lui;

 

              Numai răspunsul nostru de iubire, nu-i!

 

 

 

               Căci dacă-i vorba de renunţ la vreo plăcere

 

               Vreun gust cedat, vreun bine anonim

 

               Dacă-i apel la ne-nvrăjbit sau la tăcere

 

               Sau o chemare să nu mai bârfim,

 

                Cu preţ de Miel nevinovat

 

               Minuni al cărăr număr nu-l mai ştim

 

                Indiferent de ce-am făgăduit,

 

               Ne răzgândim!

 

              Şi-L aşteptăm să vină

 

Cu-mpărăţia veşnică de har

 

              Să stăm la masă cu Avraam,

 

              Isaac şi Iacov, Levi, Iuda, Isahar

 

             Dar masa lor

 

            E-ntâi altar!

 

 

 

 

 

FRUCTUL OPRIT

 

 

 

Fructul oprit

 

nu e amar, stricat

 

sau otrăvit;

 

E prohibit

 

nu pentru că-i vrăjit sau necurat,

 

ci-i interzis

 

fiindcă Dumnezeu aşa a zis!

 

 

 

Fructul oprit

 

nu-i poate nici azi searbăd

 

sau mălâi

 

ba, poate-i, între poamele râvnite,

 

cea dintâi

 

Ca pomul din Eden:

 

bun de mâncat, magnific la privit

 

plăcut la gust şi tocmai potrivit

 

ca să păstreze cugetul deschis;

 

Şi totuşi

 

Dumnezeu l-a interzis!

 

 

 

Deliciul lui

 

se-ascunde în ispitele de azi;

 

nu poţi să-i iei din charm

 

şi nici din gust să-i scazi;

 

nu-i nici mai rău

 

şi nici mai sec;

 

dar, dacă în Cuvânt aşa stă scris,

 

Fructul rămâne veșnic  interzis!

 

 

 

Fructul oprit

 

n-ar nevoie de motive;

 

cătând cusururi,

 

vei găsi alternative

 

cu seamă mai iluminate

 

şi calitative.

 

Fructul oprit

 

indiferent sub care chip,

 

de câţi este dezis,

 

rămâne, fără îndoială, interzis

 

Fiindcă Dumnezeu aşa a zis!

 

 

 

 

 

RUGA LUI AVRAAM

 

(Gen.18:3, 30, 32; 23:6)

 

 

 

Doamne, dac-am primit

 

bineţe-n ochii Tăi de Dumnezeu,

 

nu trece, rogu-Te, pe lângă robul Tău;

 

Rămâi, Te rog, o clipă şi mai bine

 

să-mi fie inima, lăcaşul,

 

blagoscovite-n Tine.

 

Îndură-Te de mine, deşi-s doar un străin,

 

dar vreau ca-n zile bune,

 

precum şi-n ceas de chin,

 

să mă socoţi prieten,

 

să nu-mi ascunzi demersul

 

şi stelele-mi să-Ţi umple

 

prin veacuri Universul.

 

 

 

Doamne, fă-mă să capăt

 

trecere în ochii Tăi

 

şi-opreşte-Te, Te rog, şi-n dreptul alor mei

 

cu pace, râvnă, sănătate

 

şi cu credinţă,-ntâi de toate;

 

când foc din cer vei hotărî

 

ca să cobori

 

şi prin cetate când vei trece

 

gândurile să măsori,

 

ai milă, Doamne Sfinte, şi de ei

 

şi nu îi trece cu vederea

 

pe ai mei.

 

 

 

Dacă privirea-Ţi se îndură

 

ca să-mi arate privilegiul,

 

să nu Te mânii că Te rog

 

să îţi propteşti şi la vecini cortegiul;

 

nu ştiu ce-au trebuinţă,

 

dar dă-Le, Doamne, tot

 

şi, dacă între cele necesare

 

ce lipsesc,

 

găseşti ceva la mine,

 

mă-nvoiesc

 

să-mpart cu ei pământ, fântâni şi acaret,

 

să fiu iar solul Tău

 

printre urmaşii fiilor lui Het.

 

 

 

Mai iartă-mă, Părinte,

 

înc-o dată

 

şi dacă-n văzul Tău

 

am mila căpătată,

 

deplin binecuvântă-mi pe duşmani

 

chiar de sunt robi sau slobozi,

 

persoane influente sau sărmani;

 

bătrâni de-ar fi sau tineri sau copii,

 

chiar de nu-i ştiu...

 

Le-mparte mântuire

 

şi fă-mi-i, Doamne, fii!

 

 

 

Şi fiindc-Ai fost atât de bun,

 

îngăduie-mi

 

numai o vorbă să-ţi mai spun:

 

ca ultimă favoare,

 

mai fă-mi, o înlesnire

 

şi-n gest de graţie supremă

 

şi iubire,

 

fă ca-n nemărginita-Ţi dăruire,

 

să-mi fie tercerea în ochii Tăi -

 

prin porţile cetăţii -

 

veşnicie!

 

 

 

 

 

FIUL PIERDUT

 

 

 

Te ştiu de undeva...?

 

Cu cine semeni oare?

 

Ţi-e glasul cunoscut când tremuri ruga

 

sau murmuri vreo cântare...

 

Porţi, pe-nserat, sclipiri de stele în priviri

 

şi, mai cu seamă, zâmbetul

 

aduce ale slavei oglindiri.

 

Da, mâna ta poartă însemn de prea anost;

 

Am mai văzut un semn în palme,

 

dar era parcă mai cu rost;

 

Uite, şi mersul îţi pare urcând

 

Aduce cu-al Cuiva,

 

dar e, printre, poteci, mai şchiopătând

 

Şi vorba ta, mai goală şi mai fadă

 

Şi scrisul tău, pe-alocuri mai stricat,

 

poartă crâmpei din teza Lui de Doctorat

 

sau – cum îi zici – Scrisoarea Lui de Tată.

 

 

 

Ia stai...! Cumva oi fii mezinul rătăcit...?

 

Mai ai din gându-I,

 

mai porţi din gestu-I,

 

aduci a vorba-I... am ghicit?

 

Stăpânul, Tatăl Tău...?!

 

Atunci de ce mai hoinăreşti?

 

De când te-aşteaptă vremea s-a-nvechit

 

şi moştenirea e la ceas de împărţit.

 

Să-i umpli braţele în aşteptare,

 

să-i bucuri lacrima scrutând în zare!

 

Fugi, nu mai sta,

 

Te-aştept să-mi spui

 

Sfârşitul povestirii în cer, la masa Lui!


Joomla SEF URLs by Artio