Poezii
DE ELIDA ONCEA
MAI MULT DECÂT AŞTEPTĂTOR
E prea târziu să sper
La frângerea de pleoapă peste cer
prea multă risipă de timp am adunat
şi nu mai este loc de aşteptat;
De mult am încetat să fiu aşteptător
sunt, mai degrabă, zoritor de vremi...
De când?
De când speranţa mi s-a transformat în dor.
URMAŞ AL LUI NOE
Aşteptătorule,
urmaş al lui Noe,
aşează-te în prag la arca vieţii tale
şi nu lăsa să intre-n ea
fapte murdare!
Stai la fereastra buzelor
şi nu da drumul porumbelului înţelepciunii
în valurile nebuniei lumii!
Pune străjer
un înger
la poarta spre urechi,
să nu intre nelegiuirile perechi,
să nu intre defel...!
Stai la intrare
şi-asigură-te c-ai luat
suficientă pace pentru timpul de furtună,
că n-ai uitat iertarea,
slujirea, vorba bună
şi experienţe, noi şi vechi...
din fiecare an şapte perechi!
Verifică, 'nainte ca uşa harului să fie zăvorâtă.
dacă-n corabie-I şi El;
şi-ţi mai rămâne să aştepţi
mijit de curcubeu,
care să-ţi urce paşii tot mereu
spre cer.
CĂUTARE
Te caut în zori
când inima mi-e încă pustie
de gânduri deşarte...
De freamătul lumii departe,
m-ascund între mâine şi ieri
şi Te caut în Carte;
Iar gândul că Te-ncap
în sufletul meu mic
mi-ajunge ca să pot să mă ridic
şi să păşesc până-n apus
pe urma Ta.
Şi-apoi Te caut printre stele
cu şoapta rugii înălţată
dincolo de ele...
Te iau cu mine mai departe,
chiar şi-n somn,
să-mi fii cărare spre odihnă
peste vise - Domn!
Şi-n zori mă-ntorc în suflet
să Te caut iar
printre belşug de dragoste şi har!
LAODICEAN
Tu, care altădată culegeai
Speranţele din praf şi mucegai,
Te mulţumeşti acum
Să numeri clipele trecând
Şi să dospeşti păcate grele-n gând?
Tu, cel care – la drept vorbind -
Aveai o inimă-n iubire clocotind,
Cum poţi oare să crezi
Că e de-ajuns azi, pentru El
S-ai sufletu-mpărţit şi căldicel?
Tu, care-odinioară întindeai
O mână celor din noroi şi-i ridicai,
Eşti azi înmlăştinit
Deşi aştepţi – şi crezi că nu-n zadar -
Împărăţia veşnică de har.
Nu e destul ca astăzi doar să speri
Iar mâine să fii cum ai fost şi ieri!
Să fii ca la-nceput,
să nu te mulţumeşti cu mai puţin
Când poţi recupera chipul divin!
BIOGRAFIE
Am colindat bibliotecile lumii,
cu rafturi prea aglomerate
sau prăfuite şi pustii
în căutarea marilor biografii...
Câţi regi, câţi sclavi,
câţi laşi, câţi luptători,
câţi oameni simpli sau eroi
câţi prinţi şi cerşetori,
câţi învăţaţi, câţi ucenici,
ce mari, ce mulţi, ce mici...!
Câţi filosofi, câţi cititori,
câţi zei, câţi decăzuţi,
toţi trecători...!
Doar Tu,
cuminte-n colţul Tău de sus,
sub scoarţe vechi şi prăfuite,
prea necitit, prea ne-nţeles
şi prea necunoscut, Isus...
Tu n-ai fost revoluţionar, nici răzvrătit,
nici sclav, nici vodă, nici erou,
nici prea modern, nici învechit,
nici campion, nici trădător,
nici politician şi nici actor,
ci pur şi simplu Om,
dar om doesebit
şi singurul nemuritor.
M-am hotărât să-mi scriu biografia,
pentru vecini, pentru urmaşi şi pentru Univers...
aş vrea să-ncep acum
şi... ştii ceva?
aş vrea atât de mult să semene cu-a Ta!
CRÂMPEI DE CER
Peste albastru de zări
culeg frânturi de timp
şi depărtări
şi Te văd iar,
venind cum Ai promis,
în străluciri de curcubee
şi de vis!
Poala mantiei Tale
alunecă uşor peste uscat
şi peste mare
şi-aduce iar,
aşa ca la-nceput
eternitatea în divinul
chip de lut.
Clepsidra cerne-acum
ultimul fir de praf
născut din fum
şi-ntâiul strop
cules din apa vie
şi devenit – peste torent de timp -
vecie.
În drum spre Răsărit
pe mal de nou, de cer
şi de zenit
fac un popas
la graniţa de stele
şi, fericit, coroan-mi împletesc
din ele!
HOTĂRÂRE
Ne-aşteaptă vremuri care-au fost şi la iudei
pe când Estera era-mpărăteasă;
Va trebui s-alegem de ne închinăm sau nu,
De ne vom apleca sau vom rămâne drepţi.
Haman e azi tot ceea ce-i lumesc,
Tot ce pretinde cinste şi-nchinare,
Noi, totuşi, să alegem vom fi nevoiţi
De ne plecăm, sau de rămânem în picioare.
Dacă rămânem sus, ne este viaţa-n joc
Şi, chiar de vom ceda, noi totuşi vom muri,
Că-i hotărât destinul întregului popor;
Deci, ca şi ei, aceeaşi soartă vom primi;
Căci toţi suntem aşteptători acum,
Precum pe vremuri, ei, fiind iudei,
Mergeau pe-acelaşi drum.
Eşti pregătit veşmântul să ţi-l rupi,
Să lepezi haina eului tău azi?
Te-ai hotărât să te smereşti şi să te rogi
Să te ridici, chiar dacă mâine cazi?
Nu e uşor, dar trebuie să acţionezi
Căci criza va veni cu siguranţă
Şi, dacă nu te pregăteşti acum,
Cum vei putea atunci să îi faci faţă?
E timpul să te-ntrebi ce trebuie făcut,
E timpul hotărârii de pe urmă:
Te vei pleca Hamanului modern,
Sau vei rămâne drept,
Chiar viaţa de primite că îţi curmă?
AŞTEPTĂTOR
Calc printre vreascuri de gânduri,
Ţesute pe aripi de vânturi
Şi mă-ndrept spre zenit;
Mi-ascult inima şi-aud şoapte de bine
Ale Împărăţiei ce vine.
Caut crâmpei de speranţă
Spre veşnica dimineaţă;
Culeg îngenunchiat
De dincolo de Orion, freamătul zorilor
Peste liniştea înşelătoare a norilor.
Urmăresc cânturi de îngeri
Ca să uit suspine şi plângeri.
Să trăiesc mai frumos;
Prin bezna ce stăruie deasă în lume
Văd Steaua din Iacov ce nu va apune.
Strâng inimi ce bat pentru cer,
Rup lanţuri de ură şi fier
Şi Te duc tuturor;
Schimb teama-n speranţă; peste clipe târzii
Aştern ascultarea şi Te-aştept să revii!
SPERANŢA AŞTEPTĂRII
Ca o rugă chemând să cobori
peste freamătul târziu dintre nori,
speranţa-mi clădeşte
altarul de dor
şi-mi prăvale
peste anii din cale
aşteptare rodită-n zorit,
îngenunchiere printre stele
de Bun Venit!
SĂ VII ACAS'
Să vii acas'
Căci Tatăl te aşteaptă!
S-a înserat,
În lume e târziu şi, iată:
Istoria se scurge fără glas
Şi-ncet va trece şi-acest ultim ceas;
E vemea să te-ntorci acas'!
Să vii acas'
Căci Tatăl tău te cheamă!
Să laşi în urmă
Orice dor şi orice teamă!
În cupa omenii
Doar stropi au mai rămas
De-aceea, fără preget,
Întoarce-te acas'!
Să vii acas'!
E poate ultima chemare
Ce mai răsună-n dreptul tău...
Întoarce-te, oricât ţi-ar fi de greu,
Desprinde-te de tot ce te-a atras!
Nu-i timp de risipit,
Întoarce-te acas'!
Vino acas'!
Ai străbătut atâta cale...!
Eşti frânt
Şi-n suflet ţi s-a strâns prea multă jale,
Dar nu descuraja acum,
Mai ai un pas...
Atât îţi mai lipseşte
Ca să ajungi acas'!
ÎNGENUNCHIERE
Acum, când clopotele bat a înserare,
Când umbrele coboară peste gând
Şi când Pământul murmură-n surdină
Ultimul său cânt,
Să nu priveşti în urmă,
Să nu strângi amintirile mănunchi
Ca să-ți limine viitorul,
Ci pleacă-te, mai bine, pe genunchi
Şi stinge-ţi dorul!
Când valuri spumegânde lovesc mugind în mal
Şi când văpăi de foc te ameninţă,
Nu căuta alt drum spre biruinţă,
Nu căuta o altă cale pentru-a fi scăpat,
Ţine, mai bine, genunchiul tot plecat!
Dacă auzi chemarea să te-ntorci acas'
Acum, când din istorie
Doar clipe-au mai rămas,
Să nu te poticneşti pe drumul către stele!
Un pas îţi mai lipseşte
Să te-nfrăţeşti cu ele;
O clipă te desparte de Tatăl tău iubit,
Deci ţine, înc-o clipă,
Genunchiul îndoit!
DOR DE PĂCAT
De când ne-am pomenit pe lume
Ne arde-un dor, ne mistuie un gând:
Să fim legaţi cu veşnicia,
Să nu ştim teama de mormânt;
Să nu ne-apună tinereţea,
Să nu se rup-al vieţii fir;
Şi-n ciuda zbaterilor noastre,
Sfârşim, totuşi, în cimitir.
Zadarnică ni-e căutarea
Şi zbuciumul îndelungat,
Cât timp păstrâm ascuns în sufletului
Un tainic dor pentur păcat.
Am vrea să fie pace-n inimi
În timp ce-n ele mai păstrăm
Urma plăcerii întinate
În faţa căreia cedăm.
Să mai păstrăm, preţ de o clipă
Gustul dulceag al desfătării
Şi, tot atât, credinţa noastră
S-o 'năbuşim, s-o dăm uitării...
Aş-a fost ieri, aşa-i şi azi
Şi mâine va fi tot la fel:
Din viciu ne-am făcut plăcere
Şi ne va fi iar dor de el.
Şi-aşa visăm la veşnicie
În timp ce noi fugim de ea,
Sperăm să vină vremuri bune,
Deşi ni-e viaţa tot mai grea.
Dar ne-nşelăm, crezând că suntem
Aşteptători cu-adevărat,
Atâta vreme cât în inimi
Ne roade dorul de păcat.
ÎN FORMĂ DE LUMINĂ
Când Dumnezeu ţinea Pământu-n palmă
Pentru-ntâia oară,
Când fiecare lucru se măştea în mâna Lui
Necondamnat să moară,
S-a hotărât: „E bine”, Nimic de-adăugat, nimic de refăcut;
Se reflecta în toate Preadesăvârşirea
În chipu-i de-nceput.
S-a spus întâi: „Să fie-ntr-o clipită
Lumină peste lume” şi iat-o risipită
Din soare, raze, lună şi din stele
Iar chipul Lui, frumos,
Se oglindea în ele
Şi-n flori, în cer, în fluturi şi în mări,
În păsări ce se-nalţă-n depărtări,
În munţi, în valuri, în copaci şi-n peşti,
Minuni de ne-nţeles chiar chipurilor îngereşti.
Şi totuşi... ca şi cum s-ar fi gândit
Că binele se vrea revizuit,
Cel Preaînalt rosteşte-a doua oară
Chemând din nou lumină
În lume – curată şi deplină;
Găseşte-apoi răspuns 'n-al colbului atom
Când, neînchipuit de iute,
Ţărâna-n mâna Sa
Născuse om.
Şi soarele-a-nvăţat
să lumineze tot mereu de-atunci
Şi florile înmiresmează, iar norii-şi cern tăcerea,
Îşi cântă păsările bucuria sau durerea
În urm-aceleiaşi porunci;
Doar omul n-a-nvăţat să lumineze
El – singurul ecou pierdut
Şi totuşi unicul răscumpărat
Al tainicei Geneze.
Iar dacă azi mai suntem încă aici
Şi n-am ajuns acas'
E pentru că, din tot ce-avem de învăţat,
Atât ne-a mai rămas:
Să luminăm!
Examenu-i aproape de final
Şi, dacă zăbovim
N-o să-l luăm
Şi-ar fi păcat...
TÂRGUL LUMII
La târgul lumii fiecare-a scos ce a putut
şi ce-a avut mai vechi:
se vând nenorocirie perechi
fără tocmeli...
Nu mai există număr sau mărimi, e tot universal;
La licitaţii
necuviinţa şi iubirea împart acelaşi piedestal;
Se cumpără cuvântul
la fiecare colţ de stradă
şi-n discoteci se vinde tinereţea
la grămadă
Credinţa are preţ de TVA
iar fraţii pe dolari se pot schimba...
Se vând în târgul lumii
prea de toate
şi fiecare-nşal-atât cât poate,
iar viaţa este preţul cel mai mic;
Doar noi ne vindem veşnicia
pe nimic:
Pe-o vorbă spusă-ntr-un exces de-adrenalină,
pe o privire crudă
sau pe-o stofă fină,
pe-un film prea matinal sau prea târziu,pe-un viciu care doar cei dragi ni-l ştiu,
cel mult, pentr-un câştig de tot mârşav,
pentru un zâmbet filistean infect, bolnav
sau pentru-o mână de bancnote adunate
în timpul evadării prin străinătate,
pentr-o plăcere prea greu refuzată...
Dar astăzi nu mai e ca altădată!
E timpul să ne-oprim
şi, dacă-n noi mai este gândul veşniciei
să-i dăm glas,
să nu mai stăm la târguieli şi la taifas,
ci să răscumpărăm orice minut;
E cel mai sigur început
pe drumul spre Acas'!
EDEN DE IERI, EDEN DE MÂINE
Bate un vânt de jale în Grădină
şi plânge-un înger lângă pomul cunoştinţei;
Unde eşti, omule,
şi cine te-a răpus?
Te cheamă Dumnezeu,
la glasul Lui de ce-ai fugit
şi te-ai ascuns?
Şi iar suspină frunzele-n Grădină
şi aripi albe tremură-n văzduh;
pământul soarbe stropii mari de sânge
şi plânge clipele care se duc
şi trădătorii care vin...
unde eşti, om?
De data asta, unde te-ai pitit?
sau eşti mult mai aproape,
dar, printre ucenici, ai adormit?
Şi tot dinspre Grădină
vin adieri purtând ecou de biruinţă
a gloatei de sub pomul vieţii;
nu mai sunt lacrimi,
nu mai sunt ispite
şi nu-i mai este teamă nimănui;
nu mai e moarte,
nu mai sunt suspine,
nu mai e jertfă şi nici trădare nu-i.
Te-ntreb: vei fi măcar aici
sau te vei fi ascuns şi-acum de glasul Lui?
DRUM SPRE CASĂ
Am ridicat în mine un Babel
cu ţinte etajate până dincolo de nori;
nu-i ca atunci când construiam altare
sau ridicam locaşuri de-nchinare;
e – cum să spun? -
mai profitabil şi mai palpitant
şi – pentru vremea noastră -
mult mai elegant;
dar când mă strigă toate visele deodată,
de sus, de jos, din viitor şi din trecut,
stau şi le-ascult,
dar parcă nu mai seamănă
cu glasul Tău de la-nceput;
şi nu-nţeleg ce-mi cer
şi nu mai ştiu ce vor,
nu le mai pot sluji în toate, tuturor
şi, oricum, mi-e prea dor
s-aud un singur glas,
să nu ridic doar turnuri către Tine,
ci-n mine să cobor
şi, printer ţinte ce mă-nbie,
printre iluzii ce mă vor
şi peste dorul tercător
ce mă apasă,
să-mi sap mai bine-n suflet
drumul către casă.
LACRIMI DE ÎNGER
M-au alungat rabinii, Tată,
pe când mergeam să le vestesc naşterea Lui;
ziceau că-i ceas de sărbătoare
şi-aşteaptă alţi colindători
ca să le strige vreo urare
de binecuvântare pentru anul care vine...
Părinte, m-au gonit bătrânii
spunându-mi că-s copil
prea fraged şi prea umil
pentru un înger coborât din slavă;
n-au vrut să creadă
nici o boabă
din ce le-am spus...
şi... m-am tot dus...
dar nici copiii, Doamne nu m-au mai primit
ziceau că-s două mii de ani de-atunci
că-s învechit şi am îmbătrânit
şi, chiar de-s bun,
ei îl preferă tot pe Moş Crăciun
cu darul lui...
Părinte, spune-mi cui
să mai vestesc venirea lui Isus,
când nu-i mai pasă nimănui?şi, dacă vrei, mai spune-mi cum
să-I îngenunchi cuvânt de bun venit,
când nu e nimeni pregătit
pentru Isus;
Iar de-i mai bine,
Te rog pe Tine
să găseşti alt Betleem
în suflet, undeva mai sus
fiindcă mă tem că altfel
nu s-ar mai naşte nicăieri Isus.
CONTRAST
Prea grea cumpăna vremii
s-apleacă înspre asfinţit
şi-i prea uşor sufletul meu nepregătit;
prea repede aleargă timpul peste viitor
şi – mult prea nezorită -
aşteptarea se preface-n dor;
prea implorândă-i chemarea celor care pier,
dar tot mai istovit
ni-e pasul către cer;
prea lung e ceasul de-ntuneric zbuciumat,
prea scurtă-i rugăciunea
pe-nserat;
prea pură e chemarea
ce dinspre cer coboară,
dar haina vieţii noastre e încă prea murdară;
prea mult plăcerii ni-e sufletul supus
şi-aşa puţin ne-a mai rămas
până-n apus;
Prea scumpă este clipa,
momentul prea sublim
şi totuşi, cât de ieftin şi de păcătos le cheltuim!
Prea la-ceput elanul
la prea sfârşit de har,
prea plină-i inima de jertfe,
când gol e-al Său altar;
prea sus ne este ţinta,
dar cugetul prea ros
când ne legăm privirea de lucruri prea de jos;
prea pe curând venirea-I
şi cerul Lui prea viu
şi, totuşi, pentru unii, e, poate, prea târziu;
căci dacă au resurse şi timp
şi, dacă pot,
dar încă zăbovesc, e prea de tot!
SFAT
Nu-ţi bate capul
cu-ndoieli,
mai bine-nvaţă să-ţi toceşti genunchiul
şi să speri!
Pe calea-ngustă
nu te poticni-n dovezi,
întâi de toate, trebuie să crezi
şi-ţi mai rămâne-apoi
să Îl urmezi!
Nu te lupta
s-ajungi până la nori,
mai bine-nvaţă-n tine să cobori
şi să ridici Împărăţiei Sale temelie
din proprii-ţi genunchi
înfipţi în glie!
RUGA UNUI CĂLĂTOR
Învaţă-mă, Doamne,
Să urc treaptă cu treaptă;
Arată-mi cum să păşesc
Fără să cad
Pe calea cea dreaptă!
Şopteşte-mi, Doamne,
La răscruce de cale
Ce drum să aleg;
Îndrumă-mi piciorul
Pe urmele Tale!
Mustră-mă, Doamne,
Când păşesc greşit
Cu voia sau fără de voie
Şi ghid să-mi fii pe cărare
Pân' la sfârşit!
Ridică-mă, Doamne,
Când cad printre stânci
Şi ia-mă de mână
Când trebui- să trec
Prăpăstii adânci!
Iartă-mă, Doamne,
Dacă prea mult cârtesc;
Şi-nvaţă-mă să rabd,
să ştiu prin orice-ar fi să trec
Să-Ţi mulţumesc!
Nu-mi netezi cărarea, Doamne,
De ştii că pot să 'naintez,Ci dă-mi putere şi tărie
Să pot să urc,
Să nu cedez!
Condu-mă, Doamne,
La fiecare pas
Şi mâna Ta să ma îndrume
Până când, în sfârşit
Ajunge-voi acas'!
PĂMÂNTULUI, DE BUN-RĂMAS
Pământului, în semn de bun-rămas
nu poţi să-i fluturi mâna;
Îţi va fi prinsă-n palma altuia
spre mângâiere;
să-i fie ajutor, să-l ţină cu putere
din vraja lumii-n care aşa uşor se piere.
Nu poţi să laşi Pământului în urmă
Compătimire-n zâmbet sau priviri;
Ea-ţi va fi martoră negrăitoare,
în lumea-n care prea uşor se moare,
că merită să fie şi martiri.
N-ai cum să părăseşti Pământul
Cu timpul irosit
în gânduri de adio şi regret,
Căci fiecare clipă-ţi va fi punte
spre viitor, dinspre prezent
şi-ţi va fi pod spre înc-un suflet
oricare moment.
Pământului 'nainte de-a pleca
să-i laşi doar locul gol
al celui ce ţi-a fost încredinţat;
Şi să-i şopteşti apoi, în loc de bun-rămas,
cu freamătul ce-ţi va foşni sub pas
în drum spre Orion,
Că ţi-a fost prea însufleţită graba,
ca să te lase să frămânţi degeaba
colbul lui...
Aşa să-i spui
Pământului în loc de bun-rămas:
Că nu se poate staţiona pe drum
Când vrei s-ajungi acas'.
TU, IOV
Poţi tu să cerni
zăpada peste ierni
sau să aşterni
belşugul de culori
şi de miresme peste flori?
Poţi să cobori
seninul peste nori
şi zâmbetul pe chipuri de copii
sau să revii
la vremile de ieri,
să schimbi amiezile în seri
şi zilele în nopţi...?
Dacă nu poţi
să cumperi primăvara
şi să zoreşti sau să împiedici seara
ca să coboare
peste pitit de soare,
Dacă nu ştii
nici să compui şi nici să scrii
vreo partitură pentru ciocârlii,
să ningi cu raze peste dimineaţă
sau să-ţi asiguri înc-o zi de viaţă;
Dacă nu poţi
s-adaugi ramuri, frunze, coţi
vreunui stejar
şi nici măcar
s-acoperi marea,
să-i macini ţărmul
sau să-i scuturi sarea...
Dacă nu poţi
păunului să-i scoţi
sau să-i pui pene în culori de curcubeu...
Dacă ţi-e greu
să-ţi numeri paşii rătăcinzi,
atunci, de ce pretinzi
să-ţi dea, de fiecare dată, socoteală?
de ce stai totdeauna la tocmeală
cu voia Lui...?
Ştii bine:
nu-i pasă nimănui
mai mult decât Îi pasă Lui
de tine!
Chiar dacă viaţa-i roz
sau neagră, albă, gri sau mov,
indiferent ce fel de întrebări
şi-oricât de multe încercări
te-ar năvăli... rămâi tot Iov!
MASA LUI AVRAAM
„Avraame, Avraame!
Ia pe singurul tău fiu
Şi-aşează-l pe altarÎntocmai cum l-ai pune în scriu!...”
„Iată-mă, Doamne,
Ştii cât Te iubesc
Credinţă Ţi-am făgăduit
Şi nu mă răzgândesc!”
„Părinte, avem focul
Surcelele, cuţitul,
Dar iată, mielul nu-i...”
„Băiete, grija ast-am lăsat-o-n mâna Lui”...
Şi-n inima de tată
E-atât-amărăciune,
Cât numai un părinte cercat
Ar şti a spune.
„Avraame, Avraame!
Nu-ţi trece fiul prin tăiş
Te-ntoarce şi jertfeşte
Berbecele-ncâlcit în spinii din tufiș!”
Doar trupurile noastre, vii.
Şi „Iată Mielul!” ni s-a spus mai dinainte,
Iar grijile-au găsit răspuns
În palma Lui;
Numai răspunsul nostru de iubire, nu-i!
Căci dacă-i vorba de renunţ la vreo plăcere
Vreun gust cedat, vreun bine anonim
Părintele din ceruri ştie
Că-i mai râvnit orice exil
Şi-i mai răbdată chiar tăgada cea de sine
Decât durea resimţită prin copil.
Şi nu mai sunt Avraami;
Şi asta ştie
Cari să renunţe
La fii, părinţi, soţie sau copile.
De-atunci şi până azi
Ne-a îndulcit cerinţa
Ca să ne-ntâmpine
Şi să ne-alunge necredinţa.
Ne cere azi ca jertfă
Nu fiice, soţi, părinţi sau fii
Ci, spre-nchinare sfântă şi plăcută
Doar trupurile noastre, vii.
Şi „Iată Mielul!” ni s-a spus mai dinainte,
Iar grijile-au găsit răspuns
În palma Lui;
Numai răspunsul nostru de iubire, nu-i!
Căci dacă-i vorba de renunţ la vreo plăcere
Vreun gust cedat, vreun bine anonim
Dacă-i apel la ne-nvrăjbit sau la tăcere
Sau o chemare să nu mai bârfim,
Cu preţ de Miel nevinovat
Minuni al cărăr număr nu-l mai ştim
Indiferent de ce-am făgăduit,
Ne răzgândim!
Şi-L aşteptăm să vină
Cu-mpărăţia veşnică de har
Să stăm la masă cu Avraam,
Isaac şi Iacov, Levi, Iuda, Isahar
Dar masa lor
E-ntâi altar!
FRUCTUL OPRIT
Fructul oprit
nu e amar, stricat
sau otrăvit;
E prohibit
nu pentru că-i vrăjit sau necurat,
ci-i interzis
fiindcă Dumnezeu aşa a zis!
Fructul oprit
nu-i poate nici azi searbăd
sau mălâi
ba, poate-i, între poamele râvnite,
cea dintâi
Ca pomul din Eden:
bun de mâncat, magnific la privit
plăcut la gust şi tocmai potrivit
ca să păstreze cugetul deschis;
Şi totuşi
Dumnezeu l-a interzis!
Deliciul lui
se-ascunde în ispitele de azi;
nu poţi să-i iei din charm
şi nici din gust să-i scazi;
nu-i nici mai rău
şi nici mai sec;
dar, dacă în Cuvânt aşa stă scris,
Fructul rămâne veșnic interzis!
Fructul oprit
n-ar nevoie de motive;
cătând cusururi,
vei găsi alternative
cu seamă mai iluminate
şi calitative.
Fructul oprit
indiferent sub care chip,
de câţi este dezis,
rămâne, fără îndoială, interzis
Fiindcă Dumnezeu aşa a zis!
RUGA LUI AVRAAM
(Gen.18:3, 30, 32; 23:6)
Doamne, dac-am primit
bineţe-n ochii Tăi de Dumnezeu,
nu trece, rogu-Te, pe lângă robul Tău;
Rămâi, Te rog, o clipă şi mai bine
să-mi fie inima, lăcaşul,
blagoscovite-n Tine.
Îndură-Te de mine, deşi-s doar un străin,
dar vreau ca-n zile bune,
precum şi-n ceas de chin,
să mă socoţi prieten,
să nu-mi ascunzi demersul
şi stelele-mi să-Ţi umple
prin veacuri Universul.
Doamne, fă-mă să capăt
trecere în ochii Tăi
şi-opreşte-Te, Te rog, şi-n dreptul alor mei
cu pace, râvnă, sănătate
şi cu credinţă,-ntâi de toate;
când foc din cer vei hotărî
ca să cobori
şi prin cetate când vei trece
gândurile să măsori,
ai milă, Doamne Sfinte, şi de ei
şi nu îi trece cu vederea
pe ai mei.
Dacă privirea-Ţi se îndură
ca să-mi arate privilegiul,
să nu Te mânii că Te rog
să îţi propteşti şi la vecini cortegiul;
nu ştiu ce-au trebuinţă,
dar dă-Le, Doamne, tot
şi, dacă între cele necesare
ce lipsesc,
găseşti ceva la mine,
mă-nvoiesc
să-mpart cu ei pământ, fântâni şi acaret,
să fiu iar solul Tău
printre urmaşii fiilor lui Het.
Mai iartă-mă, Părinte,
înc-o dată
şi dacă-n văzul Tău
am mila căpătată,
deplin binecuvântă-mi pe duşmani
chiar de sunt robi sau slobozi,
persoane influente sau sărmani;
bătrâni de-ar fi sau tineri sau copii,
chiar de nu-i ştiu...
Le-mparte mântuire
şi fă-mi-i, Doamne, fii!
Şi fiindc-Ai fost atât de bun,
îngăduie-mi
numai o vorbă să-ţi mai spun:
ca ultimă favoare,
mai fă-mi, o înlesnire
şi-n gest de graţie supremă
şi iubire,
fă ca-n nemărginita-Ţi dăruire,
să-mi fie tercerea în ochii Tăi -
prin porţile cetăţii -
veşnicie!
FIUL PIERDUT
Te ştiu de undeva...?
Cu cine semeni oare?
Ţi-e glasul cunoscut când tremuri ruga
sau murmuri vreo cântare...
Porţi, pe-nserat, sclipiri de stele în priviri
şi, mai cu seamă, zâmbetul
aduce ale slavei oglindiri.
Da, mâna ta poartă însemn de prea anost;
Am mai văzut un semn în palme,
dar era parcă mai cu rost;
Uite, şi mersul îţi pare urcând
Aduce cu-al Cuiva,
dar e, printre, poteci, mai şchiopătând
Şi vorba ta, mai goală şi mai fadă
Şi scrisul tău, pe-alocuri mai stricat,
poartă crâmpei din teza Lui de Doctorat
sau – cum îi zici – Scrisoarea Lui de Tată.
Ia stai...! Cumva oi fii mezinul rătăcit...?
Mai ai din gându-I,
mai porţi din gestu-I,
aduci a vorba-I... am ghicit?
Stăpânul, Tatăl Tău...?!
Atunci de ce mai hoinăreşti?
De când te-aşteaptă vremea s-a-nvechit
şi moştenirea e la ceas de împărţit.
Să-i umpli braţele în aşteptare,
să-i bucuri lacrima scrutând în zare!
Fugi, nu mai sta,
Te-aştept să-mi spui
Sfârşitul povestirii în cer, la masa Lui!