Tipărire

Poezii

Protestul maimuţelor (Bucureşti, 1990)

 

Odată o maimuţă din evul anecdotic,

Venind la sfat pe-o creangă de arbore exotic,

A explodat: „Surate, sunt foarte ofensată

Că-n jungla hominidă superevoluată

A apărut o teză, vădit maliţioasă,

Că Homo ar descinde din stirpea noastră aleasă...

Eu protestez sălbatic, rănită în mândrie,

Că se propagă-n lume asemenea prostie.

Dacă-ntâlniţi un singur nepot pitecantrop,

Atunci, pentru banane să vă urcaţi în plop…

Nu sufăr comparaţii cu tristul regn uman,

Sunt mulţumită, nene, că-s pur orangutan.

Eu, chiar să mă oblige în vreun laborator,

N-aş deveni port-bâtă şi nici informator;

Şi cum progenitorii maimuţă m-au făcut,

Sper să n-ajung ca omul, un josnic involut!

 

Păi, s-a văzut vreodată la noi atâta ură?

Oare la noi se minte, se junghie, se fură?

Nu veţi vedea prin lume, cât timp purta-vom coadă,

Gorile divorţate şi prunci lăsaţi pe stradă.

Cine-a văzut în hoardă vreun iraţional

Tâmpindu-se cu droguri, sau homosexual?

Nu inspirăm Marlboro, nu traficăm muniţii,

Nu prea avem ştiinţă, n-avem nici superstiţii,

Nici cârciumi, nici spitale, nici case de nebuni,

Şi nu plătim pe alţii să facă rugăciuni.

Aţi întâlnit prin codri vreun cimpanzeu beţiv,

Gibon care să-njure sau pavian parşiv?

Cât am umblat eu creanga, scuzaţi, n-am observat

În obştea simiască, cocotier privat,

Nici garduri şi nici paznici, nici pui murind de foame

Sau omorâţi în taină de-aşa zise mame.

Lipsesc şi teroriştii, n-avem corupţi, nici duri,

Nici ţari, nici prim-miniştri pe care să-i înjuri.

La mondiale suntem cu mult în urmă noi,

Încât n-am fost în stare de nici un prim război.

Noi n-am avut ev mediu, ci numai mediu pur,

Lipsit de inchiziţii, de orizont obscur,

Noi n-avem drepţi în temniţi, nici versuri puse-n lanţuri,

Nici chefuri după care să ne culcăm prin şanţuri.

E drept, n-avem miliţii în junglă, dar nici mafii,

N-avem un staff al morţii, n-avem nici măcar stáfii!

(E trist s-ajungi vreodată privit la Zoo Park

Dar maxima ruşine-i să pui pe alţii-n ţarc).

 

Eu vă invit pe toate acum la raţiune:

Nu promovaţi această credinţă de minune;

Să nu apară-n junglă manipulări în masă,

Cu dogme şi partide în lupta lor de clasă.

Mă tem că ne pândeşte o nouă cruciadă,

O convertire a hoardei în monştri fără coadă.

De-o să vedeţi vreodată c-am coborât din pom,

Maimuţărind făptura care îşi zice om,

Opriţi-mă la vreme, să nu evoluez

Şi, ajungând ca lumea, să nu ştiu ce să crez.

 

I-adevărat că omul a coborât, ca soi,

Dar, bre, fiţi rezonabili, n-a coborât din noi,”

 

 

Strigătul lui Iona

 

Locuitori ai marilor cetăţi,

- Ninive fumegânde, viermănoase –

E-aproape ceasul sfintei judecăţi

Ce va cădea ca trăsnetul în oase!

 

E-aproape ziua-aceea, cât de-aproape!

Mai îndrăzneţ păcatul o invită

Să vină cât mai iute şi să-ngroape

O lume de soluţii otrăvită!

 

Desfrâul, violenţa, necredinţa,

Un iad sărbătorind şi plin de vicii

Îşi flutură obraznic biruinţa

În foc de blasfemii şi artificii.

 

Că niciodată n-a umblat păcatul

Neruşinat ca astăzi prin oraşe.

Aici găsim izvorul şi substratul

Atâtor rele dârze şi trufaşe.

 

Smeriţi-vă, puzderii de Ninive!

Pe lângă voi, cetatea de demult

E doar o cuneiformă în arhive,

Oraş provincial pierind subcult.

 

Smeriţi-vă familii şi popoare,

Cu post şi cu amar de pocăinţă.

Chiar regi sä-şi punä sac, şi domnişoare

Sä-şi plängä marea lor nechibzuinţă.

 

Smeriţi-vă cheltuitori de vreme,

Căutători de haz şi de huzur,

Voi ce fugiţi de trudă şi probleme,

Tot alergând după câştig obscur!

 

Smeriţi-vă, închinători la ziduri,

Tămâietori de umbre şi lumini,

Adoratori de sticle şi de viduri,

Care sunteţi şi nu sunteţi creştini.

 

Să-ncremenească-n rugăciune gura,

Picioarele întoarcă-se-înapoi,

Să se topească-n milă toată ura,

Şi poate El Se va-ndura de voi...

 

Prefaceţi îndoielile-n speranţă

Şi apa grea în pâine pentru om!

Mai puneţi-vă poftele-n balanţă

Şi zilnic mai sădiţi câte un pom.

 

 

Întoarceţi-vă, putrede Ninive,

Cât încă n-aţi trecut fatalul prag,

Cât încă, obosiţi de defensive,

Ai păcii heruvimi nu se retrag.

 

Intoarce-te, bătutä omenire,

Sub pomul vieţii, astäzi şi acum!

Dig-dangul judecăţii dă de ştire

Că doar un pas şi toate vor fi scrum.

 

Lehamite

 

Trudim pe o planetă de păcate…

O moarte vie stăruie în toate

Şi ne grăbim spre ţinte ce nu ştim,

Spre-al lumii obosite ţintirim,

Înfometaţi de milă şi dreptate.

 

Dacă ţi-e sete, apa nu e apă,

Aerul lumii pute şi înţeapă.

Avem în schimb minciună şi-alte boli,

– Ospiciu sferoid între doi poli –

Poftim de adaptează-te sau crapă.

 

Sărmană lume, veştedă grădină,

Coşmar apocaliptic de rugină

Şi de tăciune-n pâine şi de jar;

În loc de ploaie, un potop amar

Şi niciodată pace şi lumină…

 

În universul simplu al iubirii

Au năvălit maşinile şi zbirii

Şi purpura de patimi şi de rock.

N-a mai rămas în vatră nici un foc,

Ci numai artificii şi walkirii.

 

Se fură pe lumină şi se minte.

Totul e strâmb, dar mergem înainte

Şi nimeni nu întreabă până când.

Toţi oamenii se cumpăr’ şi se vând,

Şi angrenajul merge într-un dinte.

 

Mai cocoşaţi din zi în zi ne-ntoarcem,

Chiar nopţile de orice vis le stoarcem.

Totu-i drăcesc, nici sfântul nu e sfânt;

Şi vreţi să mai rămânem pe pământ,

Să-i recoltăm ciulinii şi să-i toarcem?!

 

Să vină Domnul să ne dea salvare,

Să pună iar planeta pe picioare

Şi, fiindcă ea nu-i singurul bolnav,

Că nu doar trupul nostru este sclav,

Să toarne-n suflet – Duh de vindecare.

 

 

 

Iisuse bun

 

Dac-ai veni cu milă şi tărie,

să-i liberezi de orice datorie,

de boli temute şi de draci;

un rob să fii, să le faci case,

să le scoţi spaimele din oase,

orice numai să taci!

 

De s-ar putea să nu le tulburi viaţa,

ei ar dori să-Ţi vadă zilnic faţa,

să-Ţi cânte glorii pământeşti,

numai să ştie că de Lege

şi de dreptatea Ta de Rege

nimic n-ai să vorbeşti!

 

Şi toate depravatele din lume

şi toţi acei Baraba fără nume,

s-ar bucura să-i liberezi

– ca să-i dezlegi pe mai departe –

dar fiindcă ştii ce scrie-n Carte,

să nu spui tot ce crezi!

 

Ţi-ar face monument de măreţie,

numai, sub el, acolo, să Te ştie,

nu viu şi drept în faţa lor.

Vor să-Ţi serbeze învierea,

dar Îţi doresc întârzierea

ca drept Judecător.

 

Eşti bun, Iisuse! Te vrea lumea toată,

ca pe-o închipuire minunată

ieşită de sub fruntea ei…

Ei Te slăvesc că i-ai conduce,

numai să stai la loc pe cruce,

să nu faci tot ce vrei…

 

 

 

Lume (1973)

 

Lume îmbătată de păcate,

Legănată zilnic de minciuni,

La-atâtea răni nerăzbunate

Şi sălbăticii civilizate,

Câte crime vrei să mai aduni?

 

Ca un lagăr eşti, amar pământ,

Căci nu ştiu ceva mai plin de groază,

Unde rele toate câte sunt,

Au făcut cu moartea legământ;

Unde legea patimii nechează.

 

A intrat în suflet poluarea,

Şi-a bătut Satan în el un cui;

Ne-a pătruns şi gândul şi purtarea,

Ne-a sucit în îndoieli cărarea

Ca să fie sufletul al lui.

 

Anii ni se sparg aşa în zare

Ca baloane lucii de săpun.

– Fie viaţa iad, sau numai soare,

De ce, totuşi, gândul morţii doare

Şi pe înţelept şi pe nebun? –

 

Înhămaţi şi înjugaţi la soartă,

Suntem plini de-ai răului microbi.

Viaţa noastră-i putredă, deşartă;

Pentru-n colţ de pâine, câtă ceartă,

Sânge şi sudoarea grea de robi!

 

Când îţi vei opri, sărmană lume,

Sărbătoarea crâncenă, de fum?

Valul tău de sâlnicii în spume,

Marea ta de săbii şi de ciume,

Oare nu s-or linişti de-acum?

 

Ascultaţi voi, măcelari de lege,

Canibali de suflete şi hoţi!

Fiindcă aţi sădit fărădelege,

Nu va trece mult şi-i veţi culege

Poamele sălbatice cu toţi!

 

Hitler, Stalin, Mao ne-au mirat

C-au putut să fie atât de câini

– Lângă ei un înger e Pilat –

Au semnat sentinţe şi-au mâncat,

Nici măcar nu s-au spălat pe mâini.

 

Dar şi ei, vă spun, au început

Ca şi noi, cu rele mici, ascunse,

Apoi duşmăniei s-au vândut:

Într-un scaun n-au mai încăput,

Şi nici lumea nu le mai ajunse.

 

Tu, care cloceşti cu grijă-n gând,

Ouăle şerpeşti de duşmăniei,

Într-o zi vei alerga ţipând,

Căci din coaja corcolită blând

Vor ieşi balauri o mie.

 

Ce virtute, oare, va-nvăţat,

Zdrenţelor să puneţi nobil petic?

Spiritul de har l-aţi alungat,

Întărind la Roma în palat

Scaunul pontifului eretic.

 

Las’ că vine ea şi judecata!

Nu vezi că-ntr-acolo toate merg?

Cel ce-ai fost călău la suflet, gata,

Îţi va strânge-ndată beregata

Ştreangul unui ultim Nürenberg!

 

Lume rea, cu toate c-ai împins

Jertfele istoriei la margini,

Cerul mâna bună ţi-a întins,

Ca să-ţi schimbe-n veşnic paradis

Geografia tristă de paragini.

 

Va veni şi sfânta liberare,

E aproape vremea ei de-acum.

În pustia lumii vor apare

Galaxii de flori nepieritoare,

Un ocean de graţii şi parfum.

 

 

Va bate ceasul (1974)

 

Va bate ceasul lumii; în curând,

Un ultim dangăt va suna-n vecie.

În inimile surde la Cuvânt,

El va tăia adânc în carne vie.

 

Va bate ceasul lumii, lung va bate

Sentinţa grea a zile de apoi.

Din letargia scumpelor păcate

Vă veţi trezi atunci – târziu! – şi voi,

 

Dar va fi prea târziu în acea zi,

Când ceasul lumii va suna-n vecie,

Căci nu cu îndurare va veni,

Ci cu sclipiri de groază şi mânie.

 

Nu râdeţi, că vă cheamă veşnicia

Ca să răspundeţi pentru-a’ voastre fapte.

Se va preface-odată-foc mânia

Şi va-amuţi batjocura în noapte.

 

Oglinda pusă dreaptă înainte

N-o veţi putea privi cu frunţi senine.

Veţi rămânea atunci fără cuvinte,

Cu faţa descompusă de ruşine.

 

Şi milă nu va fi, da, nu va fi,

Când ceasul lumii negreşit va bate.

Ce triste amintiri vor răscoli

Regretele prea mult întârziate!

 

Nu pot să spun ce vai va fi atunci.

Va ustura nuiaua conştiinţei,

Când răzbunarea dreptelor porunci

O vor afla şi fiii şi părinţii.

 

O, voi ce azi slujiţi cu-atâta trudă

La porcii libertăţilor nesfinte

Şi zilnic vă hrăniţi cu foame crudă

Sub roşcovul speranţei care minte,

 

Întoarceţi-vă, astăzi se mai poate,

Mai sunt câteva clipe generoase.

Când ceasul tainic ne-ndurat va bate,

Se vor sfârşi chemările duioase.

 

Va bate ceasul lumii; poate mâine

Un ultim dangăt va suna-n vecie.

Grăbeşte-te, să nu pieri ca un câine

În ziua de furtună şi mânie.

 

 

Mânia Mielului (Februarie 1988)

 

Stă gata să coboare peste lume

înfricoşata zi a răsplătirii,

în care vor pieri grămezi de nume

şi munţi se vor supune pustiirii.

 

Atâta har a fost neluat în seamă,

atâta îndurare-a fost respinsă,

a fost dat morţii glasul care cheamă

şi fiarele au râs de-Apocalipsă.

 

Da, stă să cadă iute peste lume,

tăişul nalt al zilei de apoi,

îngreunat de huiduieli şi glume,

peste păcate, idoli şi noroi.

 

Christos cel blând se va-mbrăca în foc,

şi bici de fulger va lua în mână,

să piardă pe aceia ce-şi bat joc

de veşnicie şi de săptămână.

 

El va veni neaşteptat şi falnic,

chinuitor de viu şi de real;

şi, prăbuşind al lumii turn satanic,

cu-ai Lui Se va întoarce triumfal.

 

Vei mai dori un astăzi, un acum,

dar nu ţi se va da decât dreptate.

Învăluit de flăcări şi de fum,

îţi vei purta povara de păcate.

 

Şi nu va fi nici milă, nici răgaz,

în acel ceas al sfintei gelozii.

Atunci dori-vei ziua cea de azi,

în care tot amâi şi întârzii.

 

Împacă-te acum cu Dumnezeu,

cât timp deschisă-i uşa în Christos,

să fii iertat şi izbăvit de „Eu”,

trăind curat, modest şi credincios.

 

 

Noua mângâiere

 

Poem al valdenzilor din sec. 14-16; („LE NOUVEAU CONFORT”, Paul Leutrat, LES VAUDOIS, Paris: 1966).

Traducere: Noiembrie 1988

 

O nouă mângâiere vă ofer,

Scriindu-vă din dragoste creştină.

Vă rog să vă lăsaţi atraşi de cer,

Lăsând această lume de ruină.

 

Destul cu somnul vechi al întristării,

Destul cu lenea ce vă ţine sclavi,

Pe perna lăcomiei şi-a părerii,

În patul avaríţiei bolnavi.

 

Căci toată viaţa noastră e un somn

Cu vise de plăceri înmiresmate,

Şi visul pare să rămână domn,

Dar, la trezire, toate-s răsuflate.

 

Ce vis deşert şi ce minciună, vai!

Subit vă va lovi toiagul morţii,

Trezindu-vă în chin şi fără grai,

Fără averi ce să vă-ndrepte sorţii!

 

Lipsit de spirit, trupul vostru stins

Sfârşi-va-n lut trufaşa-i aventură.

Şi-apoi? Zadarnic remuşcări şi plâns,

Se va plăti măsură la măsură!

 

Umblând în ignoranţă, triumfal,

Mulţi s-au lipit de lume-n necredinţă.

Trăgându-şi, zilnic, traiul animal;

N-au timp de o mai bună pocăinţă.

 

Chiar dacă văd, cumva, cărarea dreaptă,

Deloc nu vor să creadă, nici s-audă.

Da, ochii lor, Satana îi îndreaptă

În jos, pentru ca cerul să-l excludă.

 

Atâta grijă de sărmana viaţă,

Hrănind, atenţi, această carne rea,

Mâncând şi bând, trăind într-o dulceaţă,

Voind să aibă tot ce pot visa!

 

Mulţi, ispitiţi de tot ce se propune,

Prin gânduri nepermise de Scripturi,

Dau cărnii-ntreaga lor devoţiune,

Târâţi de iad cu-atâtea legături.

 

Dar sunt şi servi ai Domnului în lume,

O mică turmă, sfinţi şi sigilaţi.

Iisus Christos îi ştie chiar pe nume;

Şi-aceştia sunt mereu persecutaţi.

 

Căci oile urmează pe Păstor,

Neabătut, oriunde El le duce.

Cunosc cuvântul Său mângâietor

Şi-aud continuu vocea Lui cea dulce.

 

Pe câmpul vieţii-i paşte-n voia Sa,

Unde-a crescut mereu păşune grasă,

Păzindu-i şi de lupi, de iarbă rea,

Şi dându-le din mana Lui aleasă.

 

Îi duce, vesel, la izvorul vieţii,

Să bea nepreţuite mângâieri.

Oricine bea destinul de nobleţe,

Cu nemurire va primi puteri.

 

Păstorul îi iubeşte cu credinţă,

Că pentru ei chiar viaţa Lui şi-a dat.

El le-a vestit a Tatălui voinţă

Şi-o cale către cer le-a arătat.

 

O, cine-ar putea spune bucuria

Şi slava ce-i aşteaptă-n acea zi?

Nici gând, nici grai, nu pot simţi vecia,

Şi nu-s priviri s-o poată-ntrezări.

 

Treziţi-vă prieteni, că nu ştiţi

În care ceas va reveni Iisus.

Vegheaţi, servind pe Domnul, pregătiţi

Să aparţineţi gloriei de sus.

 

Umblaţi deci în lumină, nu fiţi laşi,

Stăruitor la uşi de cer să bateţi.

Şi Duhul vă va face sfânt făgaş,

Ca în domnia slavei să răzbateţi.

 

Veniţi! Nu aşteptaţi sosirea nopţii,

A vremii de abis şi remuşcare.

Atunci, unul pe altul, nici chiar soţii

Nu se mai pot salva.

Intraţi pe poarta strâmtă, fiecare!

Ce trist va fi de cel ce azi nu vrea

Să onoreze-a cerului chemare!

 

 

 

Chemare

 

Încet se umple tainicul pahar

Cu vinul multor veacuri de păcate.

E plin şi doar o clipă ne desparte

De revărsarea lui fără de har.

 

Un glas răsună-n spaţii… Negreşit,

E trâmbiţa chemării, cea din urmă,

Şi-al ei ecou orice suflare curmă.

O, inimă ce dormi, te-ai pregătit?

 

Tu nu cunoşti a timpului măsură?

„Priveşte-ţi urma paşilor în vale...”,

Că totul ai jertfit pornirii tale;

Doreşti să sorbi a morţii băutură?

 

Te-ai împietrit la orice adiere

A harului divin venit de sus,

Şi nici un idol nu ai fost dispus

Să-l dai uitării, fără-ntârziere.

 

O, nu mai sta, e ultima lumină

Ce poate mai răsare-n drumul tău.

Trezeşte-te! Oricât ţi-ar fi de greu,

Iisus îţi dă puterea Lui deplină.

 

Nu amâna, căci dacă azi în tine

Mai pâlpâie o flacără de har,

Ea nu va arde veşnic pe altar

Dacă răspunsul tău n-o întreţine.

 

Nu căuta în lume fericire,

Nu căuta-ntre morţi pe Cel ce-i Viu,

Că-n lumea asta ai doar un sicriu

Şi câţiva bulgări grei, ca pomenire.

 

Nu-ntârzia, căci paşii lui Iisus

Se-aud; de El o clipă ne desparte.

Întinde braţul, nu mai sta departe,

Căci ne aşteaptă lumile de sus!

 

 

Sunaţi

 

Sunaţi din trâmbiţă-n Sion,

Că ziua Domnului e-aproape.

S-audă Gheorghe şi Ion,

Să fugă somnul de pe pleoape.

 

Cu teamă, orice conştiinţă

S-o zguduiţi pentru Christos,

Şi puneţi flăcări de credinţă

În fiecare nerv şi os.

 

Să fugă lenea din altare

Şi tonul fals din strane, sus,

Faceţi lumină până-n zare

Cu trâmbiţele lui Iisus.

 

Sunaţi alarma-n toată ţara,

Din buciume adânci de dor,

Sunaţi cu tesla şi vioara,

Strigaţi-o-n fiecare cor.

 

Aproape-i ziua judecăţii,

Deja miroase-a bici şi fum.

De-ar şti toţi fanii strâmbătăţii

Că nu mai este timp de-acum,

 

Că nu mai este altă şansă,

Milenii dacă li s-ar da!

Chiar diavolul să ia vacanţă,

Ei tot nesfinţi ar rămânea.

 

Da, ziua Domnului e-aproape

Şi pentru răi şi pentru buni.

Ea vine grabnic să te scape,

Sau ca să-ţi toarne-n sân cărbuni.

 

Auzi cum trâmbiţa răsună

Şi îngeri strigă în zenit;

Din toate neamurile se-adună

Un neam ceresc şi mântuit…

 

De-aceea încă pe lumină,

Toţi pregătiţi şi-aliniaţi,

Luaţi Duh în piept şi râvnă plină,

Sunaţi neobosit, sunaţi!

 

 

 

Dor de-acasă (Iunie 1974)

 

 

Mă voi întoarce-acasă într-o zi,

În strălucirea sfântă-a ţării mele.

Cu dor şi cu credinţă voi păşi

Prin poarta mântuirii către stele.

 

Şi voi lăsa acest pământ străin,

Cu jocurile lui de foc şi moarte;

De sărbătoarea-i plină de venin,

Departe voi fugi, tot mai departe.

 

În ţara mea iubită am s-ajung,

Ca un copil cu sufletul fierbinte.

Să fie drumu’-acesta cât de lung,

Voi merge cu credinţă înainte.

 

Voi revedea după atâta vreme

Căminul bucuriilor dintâi;

La ţărmul mângâierilor supreme,

La casa Tatei, suflete, rămâi.

 

Şi nu voi mai călca, o, niciodată

Hotarul ţării mele înapoi,

Cu inima de dor înmiresmată

Voi rămânea, dragi îngeri, printre voi.

 

Da, niciodată nu voi mai pleca

Cu inima pe drumul spre Egipt,

Acolo unde-n bucuria mea,

Cuţitul răutăţii s-a înfipt.

 

Te voi lăsa, pământ ţesut de oase

Şi aburind de sânge de martiri,

Cu spaime şi cu râpi întunecoase

Săpate diabolic în priviri.

 

Mult n-oi mai sta, încovoiat sub vreme,

În ţara miliardelor de robi,

Ce-şi sapă-adânc, prin veacuri de blesteme,

Cu-atâta trudă, propriile gropi.

 

O, harpa mea, mi-e tare dor de-acasă

Şi sufăr ne-mpăcat printre străini.

Aud mereu o limbă ne-nţeleasă

Cu vorbe şi gramatică de spini.

 

Mă voi întoarce-acasă într-o zi,

În raiul frumuseţilor natale;

Şi rănile de-acum s-or odihni

Când voi sfârşi în cântec astă cale.

 

La masa întâlnirii, cea bogată,

Cu ochi jucând în lacrimi şi scântei,

Cu-atâta drag voi sta, ca altădată,

La locul meu ştiut, printre ai mei.

 

Şi voi cânta atunci aşa cum simt,

Şi voi sălta cu strigăte-n tării.

Voi fi mereu o coardă de argint

În simfonia marii bucurii.

 

 

 

De azi renunţ

 

De azi renunţ la lumea ta, pământ,

Şi vraja umbrei tale-o dau uitării.

De ce să-nalţ deşertul tău avânt?

De azi renunţa la lumea ta, pământ,

Ce ne hrăneşti cu fructele-nşelării.

 

De vatra ta eu inima-mi dezleg

Şi sting cu lacrimi flacăra-i nesfântă.

Ce-ai mai putea să-mi dai, pământ întreg?

De vatra ta eu inima-mi dezleg,

Chiar dacă toţi căldura ei o cântă.

 

Renunţ la-nfioratul tău tumult,

Ce curge larg spre pieţele cetăţii.

Aş mai putea chemarea lor s-ascult?

Renunţ la-nfioratul tău tumult,

Ucigător vârtej al vanităţii!

 

Renunţ la fericirea ta de-un ceas,

Ce-n urmă-i o comoară de mânie.

Să vând eu, oare, tot ce mi-a rămas?

Renunţ la fericirea ta de-un ceas,

Decât să pierd sublima veşnicie!

 

Renunţ la slava ta, pământ pustiu;

Mai mult iubesc a spinilor cunună.

Ah, preţul ei de ce atâţi nu-l ştiu?

Renunţa la slava ta, pământ pustiu,

Căci cea din ceruri e nespus mai bună.

 

Azi las în urmă cântul tău străin;

Mi-e mai aproape harpa adorării.

Voi n-auziţi ecoul ei divin?

Azi las în urmă cântul tău străin,

Pământ al rătăcirii şi pierzării!

 

De-acum doresc veşmântul de lumină

Şi zborul către curţile de sus.

Unde-aş găsi iubire mai senină?

De-acum doresc veşmântul de lumină

Şi bucuria mea – Christos Iisus!

 

 

 

Cântec de neofit (1972)

 

În noaptea lumii-am rătăcit prin ceaţă

Şi de credinţă n-am avut habar.

Dar s-a făcut deodată dimineaţă,

În suflet s-a aprins o nouă viaţă,

Când am primit o Biblie în dar.

 

Iubiţii mei s-au depărtat de mine

De când pe calea nouă am pornit.

Dar eu, iubind poruncile divine,

Crezând în Salvatorul care vine,

Noi fraţi şi noi prieteni am găsit.

 

Dezamăgit de crezurile lumii

Şi de biserici care mint şi dor,

Am părăsit trecutul de renume,

Şi chiar prezentul, cu sclipiri postume,

Ca să mă-ndrept direct spre viitor.

 

Am îngropat în apă orice vină

Şi eul vechi la care mă-nchinam,

Ca să slujesc pe Domnul în lumină

Şi să cunosc salvarea Lui deplină,

Doar prin credinţă, ca şi Avraam.

 

A Domnului să fie slava toată

Şi-a Mielului, în veac de veşnicii,

Pentru viaţa mea răscumpărată

Şi pentru nemurirea fără plată,

Ce am găsit-o clar în profeţíi.

 

 

 

Atâta dor s-a strâns (Martie 1984)

 

Atâta dor s-a strâns în pieptul nostru

De-atâta timp, de veacuri adunat,

Noi aşteptăm să vină iar în slavă

Acela care Crucea ne-a purtat.

 

O, vino Doamne, vino în Mărire

Te aşteptăm privind cu dor nespus,

O, vino iar, pe nori în strălucire,

Ca să ne iei la Tine, bunule Iisus!

 

Speranţa scumpă a venirii Tale,

De când eram copil am auzit,

Dar astăzi, ce obstacol stă în cale,

Că Tu, Iisuse încă n-ai venit?

 

Da, înţelegem, noi suntem de vină,

Aceşti trei îngeri încă ne-mpliniţi,

Că n-am ajuns ca unul în lumină,

În foc şi jertfă zilnic pregătiţi.

 

În Tine, Doamne, mai avem speranţă,

În zăbovirea şi în graba Ta,

În Duhul Tău şi-n noua alianţă,

În care intră încă cine vrea.

 

 

 

Departe sunt de casa mea (Iunie 1970)

 

Departe sunt de casa mea, departe,

Paragină sub gard de paradis;

O clipă infinită mă desparte

De fructul vieţii ce mi-a fost promis.

 

Mi-e dor să văd al vieţii râu cum trece

Şi-adapă toate gurile-nsetate,

Cum izvorăşte limpede şi rece

Din tronul Creatorului a toate.

 

Aş vrea să văd cetatea preaiubită

Şi porţile-i ce veşnic sunt deschise;

În ţara minunată şi dorită

Să se-mplinească tainicele-mi vise.

 

Mi-e dor de miriadele de îngeri,

De companía lor nevinovată,

De bucuria vieţii fără stingeri

Şi care nu te-nşeală niciodată.

 

Şi de cei trei care-au sfidat cuptorul,

Neîndoiţi de-un rege strâmb şi tâmp,

Şi chipul lui Iisus Mântuitorul

– Cu El să trec pe-al veşniciei câmp.

 

Mi-e dor de iubitorul meu Părinte,

De mâna Lui întinsă ca să ierte.

Las vouă-ntreagă porţia de linte

Şi hrana pentru corbi ce-or să se certe.

 

Departe sunt de casa mea, departe,

Dar totul va dispare ca un vis.

Voi, munţi ai nopţii, daţi-vă de-o parte,

Să am în faţa mea un drum deschis.

                                            

 

 

 

Priveam câmpiile spre seară

 

Priveam câmpiile spre seară

Împurpurate-n asfinţit.

Zbura un vânt de primăvară,

Miros de câmp – parfum vrăjit.

 

Şi cum priveam la nesfârşit,

Părea şi sufletu-mi vioară

Vibrând adânc şi potolit

O melodie dulce-amară.

 

Şi flori se închinau seduse,

Şi soarele-nchidea grăbit

Potiru-acelei zile-apuse,

Spre un edenic răsărit.

 

Şi o simţeam parcă în mine,

Fiindcă în preajmă se-nnoptase,

Speranţa zilei care vine

Îmi stăruia adânc în oase.

 

Uitând de patimile iernii,

Chiar pasul îmi era cântare

Şi rugăciune de vecernii

Şi zbor de sfântă aşteptare.

 

Înaintând simţeam, ştiu bine,

Parfum de ierburi noi pe vânt,

Dulceaţa zilei care vineri

Şi-a unui nerostit cuvânt.

 

 

 

Mă voi întoarce (Ianuarie 1978)

 

Mă voi întoarce-acasă într-o zi,

În ţara mea, la vatra părintească.

Pe drum de cer, prim fum de pribegii,

Apropierea ei să mă sfinţească.

 

Mă voi întoarce-acasă. În curând

Îi voi vedea pe Tata şi pe-ai mei.

Că nu mă mai împacă nici un gând

Decât să fiu acolo, lângă ei.

 

Ce voi simţi atunci când voi păşi

Prin poarta veche ce-a rămas deschisă,

Când fiecare pom îmi va privi

Întoarcerea în slava nedescrisă!

 

Mă voi întoarce-acasă, ca să pun

Piciorul meu pe neuitatul prag,

Să-ngenunchiez acolo şi să spun

Adio soartei mele de pribeag.

 

Că nu voi mai lăsa pentru nimic

Lumina şi miresmele dintâi,

Şi voi avea atuncea, cât de mic,

Un loc în univers şi-un căpătâi.

 

Mi-e dor de curtea noastră şi de fraţii

Ce-au plâns răniţi, cu feţele în palme,

Când, încrezut, din luminoase spaţii,

Am coborât în lumea de sudalme.

 

Mi-e dor de vatra noastră înstelată

Şi de iubirea Fratelui mai mare.

Grădina-aceea, s-o mai văd odată,

Acolo sus, la marea sărbătoare!

 

Mă voi întoarce-auzi? Mă voi întoarce,

Aşa olog, târându-mă-n genunchi.

Şi ultima putere mi-o voi stoarce,

Strigându-mi bucuria din rărunchi.

 

În ziua-aceea nu voi întreba

Pe nimeni de nimic, ci mă voi duce

Pe orice drum deschis în calea mea,

Pe urmele de oi şi pe la Cruce.

 

Şi voi ajunge-acasă lângă Tata,

La masa bucuriilor dintâi.

De-un ultim drum sunt vesel şi sunt gata,

Iar tu, planetă neagră, ai să rămâi.

 

Căci mi s-au dat arípi de porumbel

Să zbor mai sus de lumea ta de sânge,

La Tatăl veşniciilor, la El,

Acolo unde-n veci nu voi mai plânge,

 

Ci voi cânta cu inima, cu gura,

Cu mâinile pe harpă lunecând;

Un snop de laude-mi va fi făptura

La tronul nemuririi, în curând.

                                  

 

 

 

Misiune

 

Să fim lumină

Pentru absolvenţii seminarişti

 

Prea mult amar e-aici şi întuneric!

Se-aşteaptă cineva să intervină

Şi, străpungând văzduhul luciferic,

Să-mprăştie miresme şi lumină.

 

Prea multă-nstrăinare şi cruzime

E-n jurul nostru şi e numai fum…

Umplute cu absurd şi fără rime

Sunt cântecele veacului de-acum.

 

Pe cele zece torţe înălţate,

Le stinge duhul lumii într-un râs…

– Se vrea, fără lumină, libertate,

Şi raiul pe pământ fără Iisus –.

 

Noi învăţăm, nu doar să ducem torţe,

Nu doar să spargem vasele de lut,

Ci am primit nestăvilite forţe

Să fim lumină aproapelui pierdut.

 

Noi am primit în suflete tăria

De-a trece peste şerpi şi peste regi,

Trăindu-ne pe rug apostolia

De-a fi lumini înalte şi întregi.

 

De-aceea Domnul cerului ne trece

Prin acest veac de umbre şi de gropi,

Ca să-nvăţăm în ceasul unsprezece

Să fim lumini pe drum, şi nu doar popi.

 

Mai buni ca alţii nu suntem, în sine,

Şi nu avem în carne foc mai sfânt,

Dar Spiritul lui Christ ne întreţine

Să fim lumină lină pe pământ.

 

Şi glasul ni-i strigare, nu descântec;

S-audă chiar şi morţii vom striga.

Să vindecăm pe cei robiţi de pântec,

Să fim lumină, zbor şi osana!

 

Chiar când, ţinuţi de umbre, tot mai zacem

Prin baştina şi mlaştina de-aici,

Noi, cetăţeni ai cerului ne facem

Să fim lumini de sori, nu licurici.

 

Plecăm în câmp, la proba de credinţă,

Pe drum de neîntors, doar cu Iisus.

Prin El vom căpăta şi biruinţă,

Să fim în veci lumini fără apus.

 

 

 

Fraţi (Bucureşti, august 1991)

 

Iisus a fost un tânăr ca şi mine,

Nu prea şcolit, un tip provincial,

Să poată străluci cu-atât mai bine

În veacul Său de sânge şi de bal.

 

A coborât din glorii de netimp,

Cu soarele în suflet să ni-l toarne,

Fără să poarte titluri, fără nimb,

Doar cu iubirea-I fulgerând prin carne.

 

El a lăsat palatul de lumină

Şi porţile Edenului cel sfânt

Pentru oiţa rătăcită-n tină,

Pentru risipitorul care sunt.

 

Ca Iosif, bucuros de întâlnire,

El a venit la noi, la fraţii Lui,

Flămând după o vorbă de iubire,

Şi să ne-aducă pâinea cerului.

 

El a venit cu nemurirea-n palme

Ca s-o împartă zilnic printre noi,

Ca să primească bice şi sudalme,

Şi-o cruce veche pentru chinuri noi.

 

Minune-i să poţi crede-aşa iubire,.

Dar adevărul ei îl poţi afla

Când, ca Iisus purtând bunăvestire,

Te duci să-ţi cauţi fraţii-n lumea ta.

 

Să-l cauţi pe cel mic, risipitorul…

– Poate dreptatea ta l-a-ndepărtat! –

Ah, caută-ţi prin lume frăţiorul,

Împotmolit în vicii şi-n păcat.

 

Căci va veni o zi, când Tatăl tău

Te va-ntreba de toţi aceşti copii.

O, dacă eşti născut din Dumnezeu,

Caută-i azi sub roşcovi, prin pustii!

 

Ce zi va fi aceea când, schimbaţi,

Risipitorii s-or întoarce-acasă,

Când Fratele mai mare între fraţi,

Preamulţumit le va întinde masă,

 

Când Tatăl, buvuros, îi va cuprinde

Pe toţi copiii într-o-mbrăţişare!

Vino cu mine, frate şi părinte,

Să-i căutăm pe-ai noştri-n lumea mare!

                               

 

 

Trimis de sus (Iunie 1982)

 

(La absolvirea unei promoţii a seminarului)

 

Trimis de sus ca sfânt ambasador,

Să satur cu odihnă omenirea,

Christos e viaţa mea şi viitor,

El – existenţa, traiul şi trăirea.

 

Chemat de-acelaşi cor de suferinţe,

La timp şi la netimp să intervin,

Să luminez prin Duhul conştiinţe

În ultimele zile de senin,

 

Christos îmi e programul şi porunca,

El este şeful meu cel mai direct.

Christos e ţinta mea, Christos mi-e munca,

El Cauza supremă şi efect.

 

Aş câştiga de mi s-ar stinge viaţa,

Ca să-nviez sărind peste necaz.

Dar face să trăiesc, privind în faţa

Chemărilor de mâine şi de azi.

 

Crucificându-mi orice ţintă joasă

Şi spiritul de rob sau mercenar,

Christos este măsura mea aleasă,

Iubind fără măsură pe Calvar.

 

Christos e startul meu şi alergarea,

El e metoda şi solia mea.

El mi-este rugăciunea şi purtarea

Şi toată libertatea de-a lucra.

 

Căci pentru mine a trăi e Crucea,

A respira este Iisus Christos.

Las orice altă grijă la răscrucea

Sfârşitului de veac întunecos.

 

Christos e plânsul meu şi bucuria,

Adevăratul farmec şi succes.

Ca-n El să ardă-n mine profeţia

Ce vindecă de lume şi de stres.

 

Pe El îl predic şi-l aduc acasă,

Cu El ajung la sufletul bolnav;

Lansat de-acum în slujba-mi luminoasă,

Christos îmi e motivul cel mai grav.

 

Christos înseamnă zel şi umilinţă,

Christos mi-e raţiunea de a fi.

E singurul meu vot şi preferinţă;

Numai Christos înseamnă a trăi.

                             

 

 

Eu sunt cu voi (Iunie 1984 )

 

Duceţi-vă în toată lumea

şi predicaţi, şi învăţaţi.

Să nu ascundeţi nici o iotă,

Eu sunt cu voi; nu tremuraţi!

 

Duceţi-vă pe orice vreme,

Şi nu vă-ntorceţi fără rod,

Porunca e făgăduinţă:

Veţi face către lume pod.

 

Să nu zidiţi cetăţi cu turnuri,

Să nu vă avântaţi spre cer,

’Nainte de-a sfârşi în lume

Vestirea marelui mister.

 

Să nu vă odihniţi pe cale,

Decât în harul lui Iisus,

Şi spada Bibliei să-nfigeţi

Ţintind ca fulgerul de sus.

 

Da învăţaţi-i să se-nchine

Şi instruiţi-i ca să cânte.

Iisus este cu voi pe cale,

Speranţa inimilor frânte.

 

Duceţi-vă în largul lumii,

Fără hotare luminaţi;

Porunca Domnului e viaţă,

El e cu voi când sunteţi fraţi.

 

 

 

Strigătul lumii (Noiembrie 1988)

 

Auzi, tu, jalea lumii-nstrăinate?

Durerea ei, deloc nu te priveşte?

Când tot mai mult se-afundă în păcate,

Ce zice duhul tău? Se împietreşte?

 

Sărmanul păcătos fără speranţă !

Poate-ar beni şi el la Dumnezeu

Şi-ar părăsi a lumii siguranţă,

De l-am chema-n iubire, tu şi eu.

 

Băieţi şi fete-şi seamănă o soartă

Fără Iisus şi fără sfat divin,

Şi secerând apoi o casă spartă,

Ei umplu lumea de amar şi chin.

 

O, dac-ar fi misionari în lume,

Misionari acasă şi la şcoală,

Ar fi tot mai puţină-amărăciune,

Şi în biserici n-ar mai fi răceală.

 

Da, dac-ar fi misionari pe stradă,

Prin târguri, pe la porţi şi prin spital,

De s-ar trezi a păcii cruciadă,

Am fi curând la marea de cristal.

 

 

 

În a Domnului lucrare (August 1984)

 

În a Domnului lucrare,

Zilnic vreau să mă-nnoiesc.

Multă binecuvântare

Pe cărarea Lui găsesc.

 

Doar pe urma Lui cea sfântă

Voi întinde al meu pas,

Şi porunca-I de pe urmă

Împlini-voi ceas de ceas.

 

Zac talanţii în ţărână,

Nu doar unul, ci toţi cinci,

Iar Stăpânul stă să vină;

Oare glasul nu-I distingi ?

 

Mare este secerişul,

Lucrătorii sunt puţini...

Ies şi eu de-acum, pe frunte

Să-I pun stele şi nu spini.

 

Nu privesc doar viitorul

Când primi-voi mari puteri,

Nu aştept ascuns pe Domnul,

Ci-L întâmpin cu poveri.

 

Ce pot face azi în juru-mi,

Fac prin fapte şi prin grai.

„Ieşi la lucru, Ghedeoane

Cu puterea care-o ai!”

 

 

 

Pentru botez (Martie 1988)

 

Nu se găseşte nici o altă cale

Spre ţara nemuririi, cea de sus,

Decât printr-o spălare de păcate

În râul morţii Domnului Iisus.

 

Şi nu există altă curăţire,

Decât prin moartea şi-nvierea Sa;

Când ne unim cu El, urmându-I pasul,

Vom învăţa ce-nseamnă a-nvia.

 

Căci nu botezul este marea taină,

Ci moartea noastră faţă de păcat,

Şi învierea pentru Domnul nostru,

Ce ne-a iubit, şi ne-a răscumpărat.

 

Botezul tău e azi mărturisire,

Angajament dramatic şi etern;

Păstrează-l prin credinţă, pân’la moarte,

În acest veac de Babilon modern.

 

Păstrează-ţi haina albă, până-n ziua

Când Domnul se va-ntoarce de la Nuntă;

Acum, când lumea joacă în noroaie

Şi noi ispite-n cale ne înfruntă.

 

Şi Domnul să-ţi dea zilnic bucuria

De-a proclama împărăţia Lui.

Din ale lumii valuri de-ntuneric

Să smulgi pe cei iubiţi, să scoţi destui.

 

Şi să avem în orice zi botezul

Cu Spirit Sfânt de sus şi tu şi eu;

Ca să rămânem astfel pe vecie

Pecetluiţi ca fii de Dumnezeu!

Joomla SEF URLs by Artio