A+ R A-

Lumini şi umbre la Minneapolis

Email

DE FLORIN LĂIU

Primele scântei

Conferinţa Generală de la Minneapolis[1] (1888) s-a confruntat cu un mesaj neaşteptat şi nedorit, adus de cei doi tineri editori ai re­vistei californiene Signs of the Times (Semnele timpului):

• Pastorul A. T. Jones, un sergent înalt şi chi­peş, vorbitor impresionant care putea ţine audienţa încordată peste două ore, cu tem­perament abrupt şi tendinţe uneori extreme, un autodidact devenit autor de scrieri is­to­rice şi convertit de pastorul Van Horn;

• Pastorul E. J. Waggoner, un vorbitor elocvent şi conciliant, cu pregătire medicală, fiul pastorului Joseph Waggoner.

Înainte de 1888, Jones şi Waggoner intraseră într-o controversă teologică cu cei mai impor­tanţi li­deri şi teologi ai bisericii (George Butler, pre­şedintele Conferinţei Generale; Uriah Smith, editor general Review and Herald etc.), pe te­ma identităţii Legii din Galateni 3:24. Tinerii de la Semnele timpului îndrăzniseră chiar să-şi pu­blice opinia că Legea din Galateni este Deca­lo­gul, în timp ce bătrânii de la Review and Herald susţineau, şi chiar publicaseră în 1886, că în Galateni este legea ceremonială.

De la distanţă, din Elveţia, Ellen White s-a amestecat în controversă, mai întâi pentru a po­to­li zelul celor de la Semnele timpului, mus­trându-i pen­tru publicarea articolelor con­tro­ver­sate. Tinerii şi-au recunoscut greşeala şi au în­cetat să mai publice despre acest subiect. Dar nu se ştie cum scrisoarea lui Ellen White s-a rătăcit şi pe la Review and Herald. Ca urmare, înainte de conferinţă, preşedintele Butler, folosindu-se de informaţii din acea scrisoare privată şi crezând că Ellen White ar fi de partea sa, a scris un articol care să-i pună la punct pe Jones şi Waggoner. Ca reacţie, Ellen White i-a scris preşedintelui că în felul acesta el se îndatorase să accepte o expri­mare publică din partea lui Jones şi Waggoner. Aşa au ajuns cei doi tineri californieni să aibă un loc în programul Sesiunii Conferinţei Gene­rale.


Un fluviu de lumină

Conferinţa de la Minneapolis s-a ţinut fără preşedintele Butler, care era bolnav. (Le-a scris însă delegaţilor, îndemnându-i să păstreze cre­dinţa.) Jones a venit mai întâi cu o interpretare proprie la coarnele fiarei din Daniel 7, intrând în coliziune frontală cu coarnele venerabilului Smith. În încercarea de a-şi susţine poziţia, Jones s-a dovedit însă lipsit de politeţe într-o replică dată lui Smith, lucru care i-a atras o mustrare publică din partea lui Ellen White.

A urmat apoi momentul cu adevărat istoric, în care Jones şi Waggoner au prezentat în con­ferin­ţă mesajul Epistolei către romani şi al Epis­tolei către ga­lateni. Oponenţii au căutat de la început să abată discuţia spre Legea din Galateni, dar pen­tru Jones şi Waggoner era mai importan­tă solia epistolei decât sensul precis al unui detaliu. Ei au preferat să prezinte „farmecul inegalabil
al Mântuitorului”, în care avem, prin credinţă, atât harul iertării, cât şi al împlinirii po­run­cilor Lui.

Ellen White a refuzat să arbitreze în disputele teologice care se iviseră, dar a susţinut cu en­tu­ziasm mesajul lui Waggoner şi al lui Jones, vă­zând în „preţiosul subiect al credinţei şi al dreptăţii lui Hristos... un fluviu de lumină”[2].

 

„Era prima învăţătură clară despre acest subiect, pe care o auzeam de pe buze omeneşti, cu excepţia conversaţiilor dintre mine şi soţul meu. Îmi ziceam că eu înţeleg bine acest subiect, pentru că Dumnezeu mi l-a descoperit, şi că fraţii din Battle Creek nu-l pot înţelege, fiindcă lor nu le-a fost arătat. De aceea, când altcineva a prezentat subiectul acesta, fiecare fibră a fiinţei mele răspundea: Amin”[3].

„Întunericul nu a cuprins-o”

Detaliile predicării lui Jones şi Waggoner la Minneapolis nu le cunoaştem, deoarece cu­vântările lor nu s-au înregistrat. Putem găsi însă acest mesaj în scrierile lui Waggoner dintre 1887 şi 1891 şi în Spiritul Profetic. În ciuda ape­lu­lui lui Ellen White pentru acceptarea soliei, delegaţii au rămas împărţiţi, tulburaţi, unii chiar împotrivitori. Câţiva au părăsit sala. Ellen White, de asemenea, voia să plece, dar Duhul lui Dumnezeu a oprit-o. Biserica era ameninţată de schismă.

Propunerile de a se amâna discutarea su­biectului până va putea fi prezent şi Butler sau de a pune la vot adevărul au fost categoric respinse de Ellen White. Lucrarea lui Dumnezeu nu putea aştepta pe nimeni. Şi nu era corect să se voteze cât timp minţile nu erau clare. Ea pleda pentru studiu şi rugăciune, pentru convingere personală şi pentru un alt spirit. Cât timp domnea spiritul de partizan şi oamenii se orientau după oameni, nu după Cuvânt, votul nu era sănătos şi sigur.

Rezultatul conferinţei a fost nedecisiv. Me­sajul lui Jones şi Waggoner a fost respins de unii lideri (Smith, Conradi, Morrison, Nicola) şi acceptat de alţii (Haskell, Prescott, Wilcox, Kilgore, McReynolds, Hyatt, Westphal, Starr, Gates, Tait, Robinson, Johnson, Flaiz, Starbuck, Craig, Covert, Ellen White, William White). Sub influenţa corifeilor de la Battle Creek, cei mai mulţi, tulburaţi şi nehotărâţi, nu au luat în serios mesajul şi se temeau că Ellen White îşi pierduse minţile sau darul.


Lumină nouă sau Evanghelia veşnică?

În 1889, Ellen White îi dezvăluia lui Wash­burn (unul dintre pastorii tineri care nu accep­taseră lumina la Minneapolis) că, pe când era ea în Europa, un înger cu braţele întinse îi spu­sese: „Se fac greşeli de ambele părţi în această controversă.” Şi a adăugat:

„Nu Legea din Galateni este adevărata dis­pută. Adevăratul subiect este neprihănirea prin credinţă… Ellet Waggoner poate prezenta nepri­hănirea prin credinţă mai clar decât mine… Domnul i-a dat o lumină specială asupra aces­tei chestiuni. Şi eu doream să prezint acest lucru mai clar, însă n-aş fi putut s-o fac atât de bine ca el. Când Waggoner a predicat la Minneapolis, am recunoscut imediat mesajul”[4].

 

Referitor la calitatea soliei de la Minneapolis în relaţie cu istoria Bisericii, Ellen White a afir­mat:

„Dumnezeu i-a dat fratelui Waggoner harul de a vorbi clar şi de a-şi prezenta vederile cu pri­vire la îndreptăţirea prin credinţă şi dreptatea lui Hristos în legătură cu Legea. Nu este o lumină nouă, ci lumina cea veche aşezată la locul ei, în solia îngerului al treilea… «Aici este răbdarea sfinţilor care ţin poruncile lui Dumnezeu şi cre­dinţa lui Isus» (Apocalipsa 14:12)… Credinţa lui Isus a fost trecută cu vederea şi tratată cu ne­pă­sare. Nu a ocupat poziţia proeminentă des­coperită lui Ioan. Credinţa în Hristos, ca sin­gura speranţă a păcătosului, a fost în mare mă­sură omisă, nu numai din predici, ci şi din expe­rienţa foarte multor credincioşi care pretind a crede solia îngerului al treilea.

La această adunare, am dat mărturie că so­lia care ni se aducea din Scripturi era cea mai preţioasă lumină care strălucea în prezentarea marelui subiect al dreptăţii lui Hristos în legătură cu Legea, subiect care trebuie ţinut continuu îna­intea păcătosului, ca singura speranţă de mântuire. Nu era o lumină nouă pentru mine, fiindcă Dumnezeu mi-o dăduse în ultimii 44 de ani, iar eu o prezentasem poporului nostru… Dar foarte puţini răspunseseră apelului... Mult prea puţin s-a vorbit şi s-a scris cu privire la acest mare subiect. Cuvântările unora sunt comparabile cu jertfa lui Cain – lipsite de Hristos”[5].


Florin Lăiu este profesor de Teologie biblică la ITA



[1] Principalele surse pentru articolele temei din acest număr: Gerhard Pfandl, „Minneapolis, 1888, an Adventist watershed”, Adventist World, 2012; L. E. Froom, Movement of Destiny, RH, 1971; George Knight, From 1888 to Apostasy, RH 1987; G. Knight, Angry Saints, RH 1989; W. W. Whidden, E. J. Waggoner: From the Physician of Good News to Agent of Division, RH, 2008.

[2] E. G. White, 1888 Materials, p. 291, în orig.

[3] MS 5, 1889.

[4] R. J. Wieland, „An Interview with J. S. Washburn – signed and attested by him”, Hagerstown, Maryland, June 4, 1950.

[5] Ellen White, Solii alese, vol. III, p. 168, 169, în orig.

1

Implica-te

contribuie

220

banner respiro CA

Inscriere newsletter

Login

Register

*
*
*
*
*

* Field is required