Tipărire

„Cântarea arcului”

DE FLORIN LĂIU


Cum au căzut vitejii! (2 Samuel 1:19 u.p.)


În anii care au urmat Conferinţei din 1888, unii dintre liderii care se opuseseră lui Jones şi Waggoner (Butler, Smith, Morrison şi alţii) şi-au recunoscut public greşeala. Jones şi Waggo­ner, alături de Ellen White, au devenit predicatorii preferaţi, care au determinat treziri spirituale despre care Ellen White spunea: „Ni­ciodată n-am văzut o mişcare de trezire care să înainteze atât de temeinic şi totuşi să rămână atât de liberă de excitaţii nepotrivite”[1]. Popularitatea celor doi predicatori a crescut mult. Amândoi au deţinut funcţii înalte în Biserică, timp de aproape două decenii. Din nefericire însă, opoziţia faţă de trioul Jones-Waggoner-White nu a încetat com­plet, motiv pentru care Ellen White a conti­nuat să protesteze.

Harmon Lindsay, trezorierul Conferinţei Ge­­ne­rale, a rămas os­til până când a ajuns să pă­­răsească Bise­ri­ca Ad­ventistă pentru o sectă spi­ritualistă (Chris­­tian Science). Ludwig Conradi, liderul Misiunii Europene, a rămas împotrivi­tor, iar mai târziu, la vâr­s­ta de 76 de ani, a pă­răsit rândurile bisericii, refu­giindu-se la bap­tiştii de ziua a şaptea şi devenind tot mai ostil faţă de Biserica pe care o slujise o via­­ţă întreagă. Ca expre­­sie a aceleiaşi împo­triviri surde, în 1891, a apărut ideea ca Ellen White să fie trimisă în misiunea din Australia. Nici mă­­car preşedintele Olsen nu s-a opus acestei propuneri sus­pecte, lucru pe care Ellen White i-l va reproşa într-o mărturie personală, amintindu-i că prezenţa familiei White ar fi fost mai necesară la centru.

Mai tulburătoare decât ostilitatea opoziţiei a fost însă căderea celor doi purtători de lumi­nă. Ellen White avertizase despre această even­tua­li­tate şi adevărata cauză a căderii a fost neas­cultarea de sfaturile lui Dumnezeu.


Deriva lui Waggoner

Încă înainte de a fi misionar în Anglia, prin 1891, Waggoner a adoptat unele idei fermecătoa­re despre sfinţenie şi viaţa viitoare, care mai târziu au degenerat într-o filosofie stupidă despre „afinităţile spirituale” dintre persoane de sex opus, care ar putea fi parteneri în viaţa viitoare dacă nu au dreptul să se căsătorească în viaţa aceasta. Waggoner credea că era condus de Duhul şi că avea revelaţii speciale. „Dumnezeu mi-a spus aceasta”, obişnuia el să repete.

Căsătorit de 20 de ani şi tată a două fete, Waggoner s-a încurcat în „afinităţi spirituale” cu domnişoara Edith, secretara sa. Interesul său pentru Edith, greu de disimulat, a provocat gelozia justificată a soţiei Jessie. Au urmat sus­piciuni reciproce, certuri şi ameninţări cu sinu­ciderea. Waggoner i-a mărturisit unui prieten că nu mai simţea nimic pentru Jessie, în schimb era atras irezistibil de Edith. Eforturile disperate şi uneori neînţelepte ale lui Jessie, precum şi eforturile prietenilor de a salva această căsnicie au dat greş.

Waggoner ajunsese să creadă că mai toate cuplurile sunt prost împerecheate în lumea aceas­ta şi că lumea viitoare va pune în ordine to­tul, împerechind pe fiecare cu partenerul ales de Duhul. Pretindea că a primit chiar descoperiri precise cu privire la viitor şi zicea că, dacă ar trăi mai departe cu Jessie, ar fi adulter. După 1901, Ellen White îl avertizase împotriva aces­tor „idei fanteziste despre Dumnezeu” şi despre o „dragoste spirituală nesfântă,” care duce la apos­­tazie şi desfrâu. Dar Waggoner nu a luat
amin­­te. La sosirea familiei Waggoner în Ame­rica, Edith deja aştepta acolo, unde şi-au con­ti­nuat romanţa, ceea ce a provocat-o pe Jessie să di­vorţeze de el. După un an, Waggoner s-a căsătorit cu Edith, iar Biserica l-a exclus[2].

Waggoner a lucrat din nou ca medic în Da­nemarca şi la Battle Creek. Între timp, a început să susţină vederi anarhice şi harismatice. M. C. Wilcox a menţinut legătura cu el, sperând să-l recupereze. Dar Waggoner i-a mărturisit că este imposibil, deoarece încă din 1891 nu mai credea în doctrina sanctuarului ceresc. El susţinea că sanctuarul este fiinţa umană, iar curăţirea lui ar fi eradicarea păcatului din natura umană.

Ellet J. Waggoner a murit în anul 1916, în urma unui atac de cord. Funeraliile s-au făcut la Battle Creek.


Deriva lui Jones

După 1903, Comitetul Conferinţei Gene­­ra­le l-a invitat pe Jones la o slujbă în care se spe­cializase: secretar pentru libertatea religioasă. Jones a refuzat, preferând o alianţă cu dr. Kellogg, care lupta pentru acapararea puterii la centru. Înclinat spre charisme, a susţinut pu­blic profetismul Annei Rice, un strălucit fiasco. Afirma, de asemenea, că darul profetic îi apar­ţine fiecărui credincios.

Jones avea o filosofie radicală despre struc­tura şi ordinea Bisericii. Pe de o parte, era un anarhist înverşunat împotriva sistemului pre­zi­denţial. Până la moarte a luptat pentru dis­creditarea lui Daniells. Pe de altă parte, el în­suşi, ca preşedinte de conferinţă, se impunea în faţa comitetului, insistând până când zdrobea voinţa colaboratorilor şi stârnea antipatie. La un moment dat, susţinea că funcţiile de conducere în biserică ar trebui sta­bilite prin tragere la sorţi.

După doi ani de os­tilităţi publice ale lui Jones faţă de Comitetul Conferinţei Generale şi după încercări nereuşite din partea acestuia de a-l calma, la 22 mai 1907, i s-a retras legi­ti­maţia de pas­tor. El a de­clarat că nici nu are nevoie de ea pen­tru a predica. Când Kellogg şi partizanii săi au fost excluşi, Jones a afirmat că biserica nu trebuie să excludă pe nimeni şi şi-a publicat punctul de vedere într-o carte.

În zadar a încercat familia White să-l sfătu­iască de bine. În anul 1908, s-a luat decizia să nu i se mai permită să predice. Ca răspuns, Jones a început să predice ostentativ pe străzi. În 1909, Comitetul Conferinţei Generale a discutat cu Jones trei zile la rând, fără rezultat. Pe 31 mai 1909, a avut loc o ultimă întâlnire, în care Daniells se adresa fostului sergent al lui Hristos, recunoscându-i contribuţia valoroasă în biserică şi rugându-l, cu mâna întinsă, să accepte împăcarea. De mai multe ori, Jones părea convins, dar nu a întins mâna. Când în cele din urmă a întins-o, aproape atingând-o pe a lui Daniells, a tras-o înapoi repede şi s-a aşezat spunând: „Nu, niciodată!” Ziarul Washington Post din 18 iulie 1909 a alocat jumătate de pagi­nă disputei din interiorul Bisericii Adventiste.

Mintea obtuză şi colţuroasă a acestui apostol talentat, dar needucat şi orgolios, s-a dovedit până la urmă o catastrofă pentru sine şi pentru relaţiile sale. Convingerile sale au rămas în esenţă adventiste, dar lipsite de inteligenţa şi de graţiile creştine care s-ar aştepta de la un pastor de orice confesiune. Când adventiştii, la sfatul lui Ellen White, au încetat să lucreze duminica, pentru că erau opriţi de legi duminicale, Jones a denun­ţat această atitudine ca fiind un „compromis cu fiara”.

La 21 august 1909, Jones a fost exclus. Oca­zional a mai colaborat cu adventiştii, dar s-a refugiat în altă comunitate creştină până când a devenit şi acolo indezirabil. A avut legături cu nişte penticostali sabatişti. Când însă şi aceştia s-au organizat, Jones i-a declarat apostaţi. Pentru anarhistul Jones, organizaţia era însuşi păcatul contra Du­hului Sfânt.

Alonzo T. Jones a murit în 1923, la vârsta de 73 de ani, în urma unui atac cerebral.


Florin Lăiu este profesor de Teologie biblică la ITA.



[1] Review and Herald, 5 martie 1889.

[2] Ellen White îl mustrase şi pe Joseph Waggoner (tatăl) pentru o amiciţie neroadă cu o anumită doamnă.

Joomla SEF URLs by Artio