Tipărire

Crucea - între relevanță și ignoranță

De Daniel Bota


Dumnezeu, prin sacrificiul divin, ne-a salvat de El Însuși, pentru El Însuși.

 

Dați-mi un punct fix și voi răsturna pă­mântul”, zicea Arhimede, celebrul învățat al lumii antice. Ceea ce Arhimede spunea că este posibil în teorie s-a întâmplat practic la crucificarea lui Isus. Crucea a fost punctul fix prin care Dumnezeu a răsturnat nu doar pământul, ci și universul. Crucea a făcut ca lucrurile să nu mai fie așa cum au fost. De la crucificare, cerul și pământul au trecut în etapa finală dinaintea restaurării lor. De la cruce, timpul nu mai are răbdare cu oamenii, clepsidra numărându-și puținele fire de nisip care i-au mai rămas. Cruci­ficarea lui Isus a întors pe dos omenirea, deter­minând-o, într-un fel, să-și vadă adevărata față.

De 2 000 de ani, crucea lui Isus continuă să rămână punctul fix în univers, piatra kilometrică de la care începe drumul spre adevărata viață. Putem să o ocolim, putem să nu credem în ea și să nu o luăm ca reper existențial, însă nici crucea nu poate fi ignorată, nici Crucificatul. Unii o pot numi nebunie, alții motiv de scandal, în timp ce pentru unii a fost, este și va fi „puterea lui Dumnezeu”.

Adevărata durere a crucii

Atunci când vorbim sau citim despre cruci­ficare, cel mai adesea ne vin în minte imaginile suferințelor fizice ale lui Isus. Ne încearcă sen­timente profunde când ne imaginăm chinul lui Isus, iar lacrimile se grăbesc să curgă pe obraji, în timp ce forma sacrificiului tinde să cucerească fondul lui. Creștinii au tendinţa să rămână cu­plați pe suferințele fizice ale lui Isus, care doar impresionează inima, însă nu o zguduie din te­melii înspre o pocăință autentică, de lungă durată.

Durerea cea mai mare a crucii nu este ceea ce I-au făcut oamenii lui Isus, ci ceea ce I-a fă­cut Dumnezeu Tatăl Fiului Său. În istoria crești­nismului, găsim torturi mult mai cumplite decât cele prin care a trecut Isus. Urmașii Lui au suferit fizic mult mai greu decât El, însă niciun martir nu poate egala sau depăși suferința Domnului Isus. Cumplita suferință a lui Isus era cauzată de ceea ce conținea paharul pe care El îl dorea îndepărtat de la Sine. Despre conținutul acestui pahar vorbește Ieremia 25:15: „Ia din mâna Mea acest potir plin cu vinul mâniei Mele!” Acest pahar conține întreaga furie și vehemență a mâ­niei sfinte a lui Dumnezeu revărsate împotriva oricărui păcat, iar Scriptura ne spune că acest pahar este pregătit pentru întreaga omenire.

„Gloria Evangheliei este că Acela care ne-a salvat este tocmai Acela de care aveam nevoie să fim salvați.”1 Dumnezeu, prin sa­cri­ficiul divin, ne-a salvat de El Însuși, pentru El Însuși.

Blestemat pentru ca noi să fim binecuvântaţi

Apostolul Pavel ne spune că mânia lui Dumnezeu este efectul nelegiuirilor umane și al faptului că Îl necinstesc (Romani 1:18), în timp ce Moise ne reamintește, în discursul de adio adresat copiilor lui Israel, că orice nelegiuit este un om blestemat de Dumnezeu.

În Deuteronomul 27:26 se stipulează foarte clar: „Blestemat să fie cine nu va împlini cu­vintele legii acesteia şi cine nu le va face!” Noi știm foarte bine că nimeni, nici evreii, nici altcineva, nu a putut împlini cu desăvârșire Legea lui Dumnezeu, și totuși suntem cu toții în viață, beneficiind de binecuvântările felurite ale lui Dumnezeu. Singurul mod prin care s-a făcut posibilă binecuvântarea noastră a fost blestemarea lui Isus Hristos, care a ales să suporte rușinea și consecințele blestemului.

Ca să înțelegem mai bine profunzimea jertfei și a suferinței, este important să luăm în considerare ceea ce spune apostolul Pavel în 2 Corinteni 5:21: „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.”

Această afirmație monumentală a lui Pavel nu sugerează că Isus a luat asupra Lui natura noastră păcătoasă, că a fost pătat existenţial cu păcatele noastre. În natura Lui, Isus nu S-a schimbat; a fost om adevărat, dar fără păcat. Ceea ce s-a schimbat a fost modul în care L-a perceput Dumnezeu pe Isus. Prin faptul că Hristos a acceptat pedeapsa pentru păcatul nostru, Dumnezeu L-a privit ca pe cel mai mare păcătos și L-a tratat ca atare. Iertarea pe care Dumnezeu ne-a dat-o prin El ar trebui să ne determine în mod decisiv să avem o dragoste fără rezerve față de El și o teamă sfântă, pe care s-o purtăm în noi ori de câte ori suntem ispitiți să păcătuim: „Dar la Tine este iertare, ca să fii de temut” (Psalmii 130:4).

Să privim în Scriptură și să observăm pro­funzimea jertfei lui Isus. În pasajul din Deu­teronomul 27:15-26 sunt evocate blestemele care urmau să-i lovească pe toți cei care ar fi călcat vreun amendament al legământului. A fi blestemat de Dumnezeu înseamnă un tratament ostil și dureros din partea Celui Sfânt, având ca efect final moartea celui blestemat (vezi Deuteronomul 28). Astfel, toți închinătorii la idoli, toți cei nerecunoscători și care nu-şi cin­stesc părinții, toți cei care batjocoresc o persoa­nă cu handicap, toți cei care nesocotesc drepturile văduvei și ale orfanilor, toți cei care comit incest, toți ucigașii cu sânge rece vor fi blestemați de Dumnezeu.

Interesant este că, deși găsim mulți israeliţi care au comis fapte vrednice de blestem, nu prea găsim dovezi că blestemul divin i-a și lovit. Până și în zilele noastre sunt destui care poartă numele de urmași ai lui Hristos și sunt vinovați de faptele mai sus amintite, totuși Dumnezeu nu pare să le împartă fulgere mortale. De ce nu au fost ei pedepsiți și de ce nu am fost atinși cu toţii de mânia divină? Pentru că Isus a fost făcut păcat pentru noi, El fiind Mielul înjunghiat înainte de întemeierea lumii pentru păcatele oamenilor.

Pentru a ne cruța pe noi, Dumnezeu a trebuit să nu-Și cruțe propriul Fiu. Isus a fost privit și tratat de Dumnezeu ca și cum El ar fi fost închinător la idoli, ca și cum El ar fi fost un fiu nesupus părinților. Isus a fost tratat ca unul care a comis incest, ca un ucigaș fără milă, ca cel mai mare călcător de lege și legământ. Citind pasajul din Deuteronomul 27:15-26, îți vine foarte greu să concepi că „cel” care va fi blestemat pentru faptele vrednice de moarte urma să fie „Cel care n-a cunoscut niciun păcat”.

Crucea cere schimbare

Jertfa lui Isus a fost un act care a zguduit ce­rurile și ar trebui să ne zdruncine și nouă exis­tența înspre o pocăință dovedită. Eternitatea va fi petrecută minunându-ne de lucrarea lui Hristos, Dumnezeul-om care a suferit în locul nostru.2

Prin cruce a fost învinsă nu doar vina păcatului, ci și puterea acestuia. Datorită crucii, putem avea succes în lupta împotriva practicilor păcătoase. Crucea trebuie să ne motiveze să fim sfinți, așa cum Tatăl nostru este sfânt.

Jertfa de pe cruce nu este doar un moment în istorie pentru care Îi suntem recunoscători. Cru­cea este o realitate prezentă ce implică, ne­a­pă­rat, atitudini practice. A cânta frumos despre crucificarea lui Isus ca, apoi, să trăiești ca un cru­cificator înseamnă blasfemie. Crucea înseamnă schimb de vieți. Ieri, Isus mi-a dat mie viața Lui, eu trăiesc pentru că El a murit; azi, eu Îi dau Lui viața mea, El trăiește în mine, pentru că eu am murit. Crucea înseamnă schimbarea vieții.

 

 

Daniel Bota este pastor în districtul Ineu.


1 R. C. Sproul, Saved from What?, Wheaton, Il., Crossway Books, 2002, p. 25.

2 C. J. Mahaney, Trăind focalizat pe crucea lui Hristos, Editura Neemia, Braşov, 2008, p. 127.

 

Joomla SEF URLs by Artio