Tipărire

Minneapolis după Minneapolis

De Florin Lăiu


„Reacţia de la Minneapolis a fost destul de rea, dar una din marile tragedii ale adventismului a fost reuşita de a perpetua, după 1890 şi de-a lungul secolului XX, spiritul de atunci şi de a continua multe dintre disputele de la 1888”[1].

După 1888, unii politicieni creştini a venit cu proiectul unei legi duminicale. Timp de patru ani, adventiştii s-au apărat, dar în 1892, preşedintele Americii a semnat prima lege duminicală, iar unii adventişti care au fost prinşi în flagrant au fost aruncaţi în închisori. Ellen White scria: „Protestantismul se întinde acum peste prăpastie ca să dea mâna cu papalitatea, formând o confederaţie care să desfiinţeze Sabatul porunciii a patra… Lucruri mari şi decisive sunt gata să se întâmple şi încă foarte curând”.[2]

La scurt timp, referindu-se la importanţa pro­fetică a luminii din 1888, a adăugat: „Timpul încercării este chiar asupra noastră, căci marea strigare a îngerului al treilea a început deja prin descoperirea neprihănirii (dreptăţii) lui Hristos, Răscumpărătorul care iartă păcatele. Acesta este începutul luminii acelui înger a cărui slavă va umple tot pământul (Apocalipsa 18:1,2)”[3]. 

Aceste declaraţii au fost luate foarte în se­rios de Jones şi Prescott, ba chiar exagerate. Echi­valând „strigătul înge­­­rului al treilea” cu „ploaia târzie” şi cu în­ceputul luminii îngeru­lui din Apocalipsa 18, au pre­di­cat tot mai apăsat acest mesaj, cu aşteptări charismatice, în timp ce vremurile arătau că biserica îşi trăia ultimele zile pământeşti.

Când predici despre ploaia târzie şi aştepţi des­co­pe­riri şi limbi, trebuie să fii pregătit şi pentru pa­rodii ale Diavolului. În absenţa lui Ellen White, câţiva zănatici, între care soţia unui pre­şedinte de conferinţă, începuseră să producă mesaje. Un bărbat pretindea că are „darul” de a mugi. În Battle Creek, Anna Rice profeţea că de-acum nu trebuie să ne mai căsătorim, iar dacă suntem căsătoriţi, trebuie să întrerupem relaţiile intime. Nefiind sigură de propria inspiraţie, l-a con­sultat pe Jones, care a asigurat-o de darul profetic.

Jones a confirmat-o public pe Anna în co­munitatea din Battle Creek. A doua zi, o mărturie a lui Ellen White venită din Australia dovedea eroarea. Jones şi-a recunoscut public greşeala în sâmbăta următoare. Până şi Anna Rice a înţeles că greşise, confundând impresiile propriei ima­ginaţii cu inspiraţia divină. A fost probabil sin­gurul pseudoprofet adventist care s-a pocăit.

Un alt lunatic, Stanton, specializat în colecţii de pasaje mustrătoare, publica în 1893 broşura Marea strigare a îngerului al treilea, în care pro­clama separarea de Biserica Adventistă, devenită „Babilon”.

Manifestările acestea dovedesc că nu numai respingerea luminii din 1888, ci şi efectele se­cun­dare ale acceptării ei orbeşti pot afecta biserica[4].

Conferinţele de la 1893 şi 1895

Conferinţa din 1893 a fost recunoscută de Ellen White şi de alţii ca o mare trezire. Jones, Prescott şi Olsen au fost principalii vorbitori care au proclamat mesajul de la Minneapolis în legătură cu „marea strigare a îngerului al treilea” şi „ploaia târzie”. Ellen White scrisese că Domnul vine curând.

Apelurile la trezire şi pocăinţă au fost primite şi, ca urmare, o serie de foşti împotrivitori s-au ridicat şi au mărturisit public greşeala lor, în­cepând cu protagonistul Morrison. La apelul lui Jones, adunarea a constatat că, între timp, majo­ritatea slujitorilor Bisericii primiseră lumina de la Minneapolis. Conferinţa a pus în discuţie o întrebare capitală: De ce nu a venit încă Isus? Jones şi Prescott aveau atunci un răspuns care se armoniza cu al lui Ellen White: Pentru că „ploaia târzie” nu venise şi „marea strigare” nu se făcuse, pentru că la Minneapolis fusese respinsă lumina care urma să lumineze întregul pământ. Dar cu patru ani mai înainte, Ellen White scrisese:

„Dacă toţi aceia care au lucrat uniţi în 1844 ar fi primit solia îngerului al treilea şi ar fi ves­tit-o în puterea Duhului Sfânt, Domnul ar fi lucrat cu putere, împreună cu ei. Un potop de lumină ar fi fost revărsat asupra lumii. Cu ani mai înainte, locuitorii pământului ar fi fost avertizaţi, încheierea lucrării ar fi fost terminată, iar Hristos ar fi venit...”[5]

Ellen White plasa cu mult înainte de 1888 timpul de drept al „ploii târzii”, al „marii stri­gări” şi al Adventului. Isus şi apostolii plasau acest timp chiar în generaţia lor[6], dar au fost avertizaţi că timpul este condiţionat de desă­vârşirea caracterului creştin, de încheierea e­van­ghelizării universale, de umplerea măsurii nelegiuirii lumii[7]. Dacă Domnul nu a venit încă, eşecul nu se poate datora respingerii unui mesaj care avea sa vină abia în 1888.

Următoarea sesiune, cu aceeaşi temă, a fost în 1895. Jones a predicat de 26 de ori pe tema „soliei îngerului al treilea”, accentuând un subiect în care era de aceeaşi părere cu Waggoner încă din 1887: Domnul Hristos, prin întrupare, Şi-a asumat natura omului căzut, păcătos, deşi a ră­mas permanent fără păcat. După cum se ştie, acest subiect a rămas controversat până astăzi, ca şi conceptul condiţionării venirii lui Isus.


Secolul XX – ocolind acelaşi munte

Primele decenii ale secolului XX au adus bi­se­ricii multe evenimente dramatice, pe lângă cele deja menţionate. Solia de la Minneapolis, accep­tată ca doc­trină, a intrat într-un con de um­­­bră, deşi ea nu poate muri atâta timp cât Cina Dom­nului ne amin­teşte care este singura noastră spe­ranţă. Pe lângă studiile biblice specifice, cartea lui Ellen White – Calea către Hristos – a ră­mas cel mai bun ghid al acestui mesaj.

După 1920, un nou val de treziri a fost pro­­­vocat de predicile şi scri­erile fraţilor McGuire (Via­­ţa de biruinţă, 1924),
Danniels (Hristos – ne­
pri­hănirea noastră, 1926) şi Froom (Venirea Mân­gâ­ietorului, 1928). Publi­carea unora dintre aceste cărţi în limba română este semnificativă.

În 1950, interesul pentru mesajul din 1888 a fost stârnit din nou prin studiul misionari­lor Wieland şi Short (1888 reexaminat), adresat Con­­­ferinţei Generale. Ei făceau apel la o pocăinţă ge­nerală, susţinând că mesajul de la 1888 nu a fost ni­cio­dată luat în serios, de aici şi întârzierea misiunii şi a venirii Domnului. Concluziile lor au trezit controverse care nu s-au încheiat.

Wieland, Short, Sequeira şi grupul de studiu din jurul lor au dezvoltat însă şi alte concepte teologice, unele respin­se, altele total disputate, cum ar fi: pocăinţa colectivă, identificarea sanctu­­­arului din Daniel 8:14 cu fiinţa umană, cură­ţirea de păcat a subconştientului, iertarea sau îndreptăţirea întregii omeniri la cruce etc. Unii dintre ucenicii lui Jones, Waggoner, Wieland şi Short difuzează astăzi, în numele soliei din 1888, lumini noi, care sunt eclipse totale – teoria că „Dumnezeu nu pedepseşte”, că Epistola lui Iacov ar fi prima enciclică „papală”, iar Pavel, o victi­mă a lui Iacov, fratele Domnului! Mesajul favorit al epigonilor nu este solia de la Minneapolis, ci acuzaţia că biserica nu a primit-o niciodată. Pe de altă parte, este cinstit să recunoaştem că unii suntem afectaţi de fotofobie, evitând raza venită din paradis, dacă nu trece prin paraclis.

Biserica are toată lumina în aceeaşi Carte care i-a inspirat pe Waggoner şi Jones. Trebuie să ne întoarcem la ea în fiecare generaţie şi să ne încredem mai mult în Tatăl luminilor decât în orice înger sau om purtător de lumină.


Florin Lăiu este profesor de teologie biblică la Institutul Teologic Adventist.



[1] George Knight, Angry Saints, RH, 1989:116.

[2] MS 27 / 1892.

[3] Review and Herald, 22 noiembrie, 1892; Solii alese, vol. 1, în orig; Comentariul biblic AZŞ, vol. 7, p. 984).

[4] Falsele charisme aveau să reapară peste câţiva ani cu şi mai multă putere, odată cu apariţia penticostalismului după 1900. Întrunirile cu rugăciuni tensionate, muzică zgomotoasă şi trânte spirituale din Indiana anilor 1901 sau cazul soţilor MacKin, care se specializaseră în exor­cisme şi vorbirea în limbi, prin anii 1905-1908, sunt cele mai cunoscute exemple.

[5] Ellen White, Tragedia veacurilor, p. 457, în orig.

[6] Matei 16:27-28; 24:34; 1 Cor. 10:11; 1 Ioan 2:18; 1 Petru 4:17.

[7] Matei 24:14; 2 Petru 3:9-14; Apoc. 14:18-19; 18:5; Gen. 15:16.

Joomla SEF URLs by Artio