Tipărire

Teologia „bibilica”

De Florin Lăiu ¦ Reflecții

 

Chiar aşa: „bibilică”. Tocmai citeam nu ştiu care publicaţie, când am zărit acel ,,i“ infiltrat în inima venerabilului adjectiv, în mod repetat: o tastare neglijentă poate, deşi autorul se gândise, cu siguranţă, la teologia „biblică”.florinlaiu

Dar nu erorile de redactare vreau să le stigmatizez, chiar dacă acestea abundă în unele publicaţii. Observ tot mai clar o strategie a diavolului, care ia amploare în Biserică. Nu pot să nu văd că această teologie „bibilică" îşi face cuiburi şi cloceşte ca la ea acasă, în spaţiul dintre Nistru şi Tisa. Şi, fiindcă bibilica poartă nume specifice în diferite zone ale ţării, am să mă explic.

Bibilica este, cum se ştie, o pasăre de curte, numită şi bibiţă, găină-de-mare, pichere, pică, pipică, pichie, pichiriţă, pirchiţă, iar prin Oltenia i se mai zice şi „câţă“. Este o pasăre frumoasă (nu degeaba se numeşte şi găină-cu-mărgăritare), dar păcat că singurul cântec pe care l-a învăţat este: „Păcat! Păcat!”

Când, însă, un creştin, de la care se aşteaptă mai multă minte, nu ştie decât cântecul de pichere – pardon „bibilică” –, e cazul să ne întrebăm ce fel de biserică zidim pe temelia apostolilor şi prorocilor. Vederile cuiva pot deveni alarmant de „sfinte", încât să nu mai vadă altceva decât păcat, păcat. De la Conferinţa Generală şi până la fata prezbiterului; de la cei care urmează să se boteze, până la cei care nu sunt excluşi mai repede, această optică de câţă cunoaşte numai negativul.

Trăim într-o lume rea, într-adevăr. Există rele în guverne, popoare şi comunităţi religioase. Există crimă şi corupţie, conflicte fără noimă şi tragedii. Ieşită „din” lume, Biserica este, totuşi, „în” lume. Şi influenţa lumii – imorală, amorală sau chiar morală uneori – se resimte. Adesea este cazul să ne îngrijorăm profund, să ne întristăm şi să mijlocim în rugăciune. Uneori putem da un sfat părintesc sau frăţesc, dacă am construit relaţii frăţeşti. Alteori merită să observăm, cu autoironie, că în sfârşit suntem şi noi, „ca lumea”, nu „ca nelumea”.

O mare influenţă în formarea mentalităţii noastre o are lectura. Cei care se adapă din producţiile foarte vandabile ale unor edituri neserioase, care publică o paraliteratură de scandal despre conspiraţii mondiale, masonerie, sionism, piramidologie, vindecări psihotronice, farfurii zburătoare, soarta Atlantidei, Noul Ierusalim de la Bucureşti, implantarea computerizată a „semnului fiarei” şi multe altele, îşi dezvoltă o mentalitate lunatică. Ei devin parte a internaţionalei speriaţilor, prizonierii fanteziei unor autori care urmăresc popularitate şi câştig.

Şi în religie lucrurile stau la fel. Te poţi adăpa din izvoare sigure, cunoscute şi recunoscute, sau din tot felul de cărţi şi fiţuici prăsite din flori. Dacă în cele seculare există, cel puţin, criteriul ştiinţific (academic) care te ajută să evaluezi o publicaţie, în religie este uneori mai mult spaţiu pentru creativitatea neştiinţifică. În acest domeniu, distincţia dintre realitate şi fantezie se şterge uneori cu desăvârşire.

De aici o mulţime de culte inculte, de prisme cu schisme şi de reforme diforme. De aici zâzaniile şi suspiciunile acre, în care bunul simţ este complet adormit: că nivelurile administrative superioare ar fi controlate de iezuiţi; că psihologia învăţată în seminare este ocultism care pozează ca ştiinţă; că participarea ne-membrilor la Sfânta Cină, după regula universală a Bisericii, ar împlini scopurile Papalităţii; că Biserica noastră, în secret, ar fi aderat la mişcarea ecumenică, şi multe altele…

Această mentalitate talibană este în permanentă opoziţie, de parcă ar fi un partid care urmează să cucerească puterea. Nu toţi bibiloii sunt obsedaţi de acelaşi subiect, dar tema este aceeaşi: „Păcat! Păcat!” Ei ne învaţă să privim cruciş la tot ce ne înconjoară, să avem ochelari de cal, sau lentile opace, să părăsim teologia rezonabilă şi verificată şi să urmăm şcolile „profeţilor” lor ! Sunt permanent obsedaţi de pantalonii de damă, de verighete, de sigla Bisericii, şi de multe altele. Jos licenţele în teologie! Înapoi la interpretările pioniereşti! Jos cărţile şi internetul! Jos femeile de la amvon! Pune-i basmaua! Jos crucea! Jos cravata ! Jos necravata!

Este destul un singur picheroi în fiecare comunitate. Cântecul lui disonant se va remarca în toată orchestra de priveghetori, nepriveghetori şi cuci. Păcat! Păcat! Nu mai este cum era odată! Păcat! Păcat! A venit Omega! Păcat! Păcat! Pastorul nu-i bun de nimic, comitetul doarme, Conferinţa vine cu îngăduinţa! Bine a zis profeta că majoritatea va cădea, de vreme ce am rămas numai noi... doi bibiloi!

Unii sunt nemulţumiţi că pastorii evită hrana „tare”, adică selecţiuni dure din Spiritul Profetic sau mustrări dramatice şi ofense strigate de la amvon. Ei vor afirmaţii publice care nu doar să usture pielea, dar să roadă oasele păcătoşilor. Înţelegerea Mărturiilor este întotdeauna simplă şi „directă” – ca la box. Cu cât sunt mai tari paragrafele, cu atât sunt mai gustate colecţiile. Oamenii aceştia nu mai pot visa frumos, trăiesc ca într-un post continuu, obsedaţi de un singur lucru: Păcat! Păcat!

Aşteptările lor escatologice sunt dintre cele mai pesimiste şi mai înguste: stă scris că vor fi mântuiţi extrem de puţini, deci nu vă preocupaţi de evanghelizare, ci de curăţirea Bisericii. Nu faceţi planuri pe termen lung, nu urmăriţi dezvoltarea, progresul, pregătirea, fiindcă nu mai este timp... Dumneavoastră, frate, vă ocupaţi cu profeţiile; când vine odată decretul acela? Am auzit că unele plăgi au şi început să cadă…

Oare când vom ajunge nişte creştini maturi, scăpând de această mentalitate de copii speriaţi? Desigur, multe dintre aceste preocupări sunt legitime. Este drept să ne obsedeze căderile celor dragi, dacă-i iubim. Este normal să ne preocupe mersul Bisericii generale şi mersul

istoriei. Dar aici ne referim la o mentalitate greşită, o gândire orientată exclusiv negativ, care se aşteaptă numai la rău şi se teme când sunt semne bune. Mentalitatea aceasta este adesea combinată cu destulă ignoranţă, cu o anumită infatuare „profetică” şi cu lipsa îngrijorătoare a măsurii şi a bunului simţ.

Oare nu ştie Dumnezeu să-Şi conducă Biserica, încât este nevoie de grija abuzivă a unei reţele de agenţi dreptcredincioşi care să-I asigure salvarea? Ageşti agenţi vin ba din Ungaria, ba din Germania, ba din Statele Unite, otrăvind sufletele unor oameni slabi de înger şi tari la cerbice! Trecând peste organizaţia legitimă a Bisericii, îşi organizează propriile misiuni, în curtea noastră sau în afară. Unii joacă rolul unei „rămăşiţe” separate, alţii rolul de ultimi profeţi în Israel. Toţi aceşti păuni văietători şi pui de pică nu fac decât să ciugulească din rănile Bisericii, acolo unde le găsesc, şi să le inventeze, acolo unde încă nu sunt. Unii câştigă bine din această afacere, dijmuindu-i subtil pe credincioşi, alţii se mulţumesc cu tributul de credinţă şi onoare. În general vorbind, aceştia sunt conştiinţe adventiste, nimic de zis. Nu am dreptul să le judec intenţiile şi sinceritatea. Dar, în mod sigur, nu acesta este Spiritul pentru care Se ruga Domnul în noaptea trădării.

Vreau să fiu bine înţeles: în ciuda ironiilor insuficient de fine din acest articol, nu condamn pe nici un credincios sau pastor a cărui conştiinţă este torturată de primejdiile păcatului şi rătăcirilor specifice acestui timp primejdios. Şi eu sunt frământat de asemenea griji. Şi eu mă rog şi uneori am motive să plâng. Şi eu lupt şi uneori mă simt înfrânt. Şi nu am uitat că am fost şi eu în tinereţe un bibiloi năucit de veşti proaste şi de păcatele altora. Astfel am pierdut unele ocazii de a mă bucura de aspectele pozitive ale lucrării lui Dumnezeu în Biserică şi în afara Bisericii. Am pierdut unele ocazii de a-mi dezvolta spiritul de apreciere. Eram sincer şi bineintenţionat, dar insuficient conectat la realitate şi prea dependent de „paragrafe”. Prea ocupat cu măsurătoarea Bisericii, eram pe drumul de a deveni periculos de sfânt. Dar a fost mai puternică pasiunea pentru teologia biblică sănătoasă şi pentru informarea realistă. Aceste lucruri mi-au furat atenţia şi au reuşit, treptat, să mă readucă pe pământ, să mă umilească şi să mă salveze de „teologia bibilică.

Sper că pledoaria mea pentru o gândire pozitivă şi pentru un dram de bun simţ în plus va fi bine primită. Am destui prieteni care suferă de această „pichiristică” şi „bibilografie”. Oarecum simpatizez cu ei, nu mi-am pierdut compasiunea. Dar am găsit că şi aceasta este o deşertăciune şi goană după vânt. Biserica are nevoie de braţe tari, nu de limbi cu oţet. Păcătoşii au nevoie de rugăciunile şi eforturile credinţei noastre, pentru ca nimeni „să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. Nu este nevoie de imaginaţie încinsă şi de ochi răi, nu este nevoie de râvna lui Iehu, ci de minţi şi inimi pregătite, de un adventism creştin, „cu faţă umană”.

Pentru cei grăbiţi să primească premiul lui Balaam, este nevoie, uneori, să audă glasul măgarului. Dar a rămâne măgar pe viaţă, dedicat criticii maliţioase sau prosteşti, nu este un rol de admirat. Nu poţi fi fericit în credinţă, nu poţi trăi bucuria mântuirii, dacă eşti consumat de obsesia păcatului, de greşeli (ale altora, desigur!), de partea goală a paharului. Viaţa aceasta, lumea aceasta, păcătoşii din afară sau dinăuntru au şi părţi bune, pentru care merită să te bucuri şi să exprimi aprecieri.

Unii „sfinţi” ar fi fost probabil mai echilibraţi, mai utili şi curaţi, după o baie în „mocirla păcatului,” însoţită de o pocăinţă adevărată şi smerită, decât trăind cultural sub clopot de sticlă şi osândind tot ce are culoare. Ar fi avut de învăţat chiar din izvoarele lumii, şi ar fi fost pregătiţi cel puţin să înfrunte viaţa aceasta, dacă nu şi pe cea viitoare. I-ar fi înţeles mai bine pe cei greşiţi, şi i-ar fi putut ajuta mai eficient.

Dacă este adevărat că sfârşitul e aproape, nu atmosfera de panică şi ruperea resteielor va aduce salvarea. Este nevoie de neprihănire, într-adevăr. Dar alături de ea, avem nevoie la fel de mult de speranţă, încredere, spirit de unitat, îngăduinţă creştină şi iubire faţă de toţi aceia pentru care a murit Iisus. Există un loc sigur în cer pentru cei care au un asemenea spirit. Dacă unii nu vor vedea raiul, atunci dragostea noastră să fi fost singurul paradis pe care l-au gustat.

Lect. Univ. Drd. Florin Lăiu este profesor de Teologie biblică la ITA

Preluare din Curierul Adventist, aprilie, 1998

Joomla SEF URLs by Artio