Tipărire

Urări de bine... din exil

De Adrian Mihalcea


Aniversarea a 150 de ani de istorie adventistă este o ocazie de sărbătoare. Privind în urmă, la începuturile sale modeste, Bise­rica Adventistă se poate mândri cu o creștere explozivă a numărului de credincioși răspândiți în peste 200 de țări ale lumii. Cu toate acestea, fondatorii Conferinței Generale (în 1863) ar fi dezamăgiți din nou dacă ar ști că urmașii lor sunt încă în „exilul babilonian” în 2013.

Într-un secol și jumătate, mulți credincioși au fost inspirați de istoria noastră. Chiar dacă ea este luminată cu multe raze, noi nu suntem un popor pentru istorie. Nici măcar pentru o istorie magnifică.

Un prim motiv ar fi că ne-am născut dintr-o dezamăgire, iar dezamăgirile rareori pot fi invocate ca sursă pentru celebrare. Ea, dezamăgirea, seamănă cu mințile tulburate ale ucenicilor la gândul că Maestrul lor era mort. Este adevărat că, privind retrospectiv și având evoluția istorică, preferăm în mod justificat să utilizăm sintagma „măreția unei dezamăgiri”.

Dar, în același timp, fără să fim pesimiști, trebuie să recunoaștem că istoria noastră ar trebui privită asemenea vieții Mântuitorului, „Om al durerii și obișnuit cu suferința” (Isaia 53:3). Prin urmare, istoria adventistă este mai degrabă o istorie a patimilor decât o istorie a celebrărilor.

Al doilea motiv pentru care nu suntem un popor pentru istorie este faptul că istoria aparține trecutului și, din câte știm, trecutul nu poartă bătălii. El face altceva: le consemnează ca înfrângeri sau biruințe. Trecutul revine mereu și mereu nu numai prin ceea ce ne amintim, ci și prin ceea ce ni se întâmplă. Trăim lucruri asemănătoare, dar niciodată identice.

El nu este doar un album de fotografii prăfuite cu ajutorul cărora ne menținem memoria trează sau ne întreținem visele. Preocuparea pentru trecutul nostru nu este o încercare de a prinde rădăcini, deoarece aceasta înseamnă a prinde rădăcini în exil.


O istorie a celebrării sau o istorie a exilului?

Paulo Coelho, celebrul scriitor brazilian, afirma: „Dacă suntem în exil, vrem să păstrăm şi cea mai neînsemnată amintire despre rădăcinile noastre.

Evangheliile şi toate textele sfinte ale tuturor religiilor au fost scrise în exil, în căutarea înţelegerii lui Dumnezeu, a credinţei care pune în mişcare popoarele, a pelerinajului sufletelor rătăcitoare de pe faţa pământului. Strămoşii noştri nu ştiau ce aşteaptă Dumnezeu de la ei, după cum nici noi nu ştim ce aşteaptă de la viaţa noastră — şi tocmai într-un atare moment sunt scrise cărţile, sunt pictate tablourile, deoarece nu vrem şi nu putem uita cine suntem”1. 

Cine suntem? Suntem un popor pentru istorie sau istoria este doar o parte a poporului nostru? Criteriul principal de evaluare a istoriei nu este cel estetic (Ce frumoasă este istoria!). Nici criteriul arhaic nu are pentru noi atât de mare relevanță (Ce istorie veche avem!).

Pentru adventiști, istoria are o funcție pedagogică și constituie capătul din spate al unei proiecții a timpului, un timp care să ne îndrepte către viitor. Una dintre figurile marcante ale istoriei adventiste, Ellen G. White, afirma că „nu avem a ne teme de nimic altceva pentru viitor, decât de a uita cumva drumul pe care ne-a condus Domnul Dumnezeu până în clipa de față, precum și lecția pe care El dorește ca noi s-o învățăm, ca biserică, din trecutul istoriei noastre”2.

Totodată, ea ne face contemporani cu cei ce au început-o, dar și cu cei care n-au produs-o încă. Altfel spus, „amintirea întâmplărilor mele vine din viitor, nu din trecut”3.

Al treilea motiv pentru care nu suntem un popor pentru istorie ține de faptul că istoria își ține eroii în muzeu sau în cărți. Exponatele, oricât de bine conservate, și-au îndeplinit rolul și stau nemișcate pe piedestal. Mai mult, istoria este adesea nedreaptă, fiindcă ea nu-i înregistrează pe eroii anonimi. Acordă spații largi martirilor, dar ține filele albe pentru eroii aflați în viață. În sfârșit, „chiar şi eroii din istoria bisericii nu arată prea bine atunci când sunt puși sub lupa unui sceptic”4.


Urări pentru statornicie sau urări pentru instabilitate?

Toate aceste motive nu ne împiedică totuși să ne celebrăm eroii, înaintașii. Nu avem un cult al eroilor, însă nu putem să nu păstrăm amintirea lor, a eforturilor lor uriașe. În fond, amintirea este adânc gravată în conștiința noastră, a celor atât de familiarizați cu „adu-ți aminte...”

Ce am putea rosti, ca urare, acum, după scurgerea a 150 de ani de la înființarea Conferinței Generale a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea? Nu am nicio idee... Întotdeauna m-am simțit inconfortabil într-un cadru protocolar. Deși nu știu care ar fi cea mai potrivită urare, pot să afirm cu certitudine care este cea mai nepotrivită. Este „La mulți ani!”

Spun aceasta pentru că nici apostolii, nici pro­tagoniștii din a doua mare trezire (1800-1840)nu aveau un orizont îndepărtat al timpului. Dimpotrivă, la fel ca Isus, credeau că „a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl” (Ioan 13:1) și orice întârziere ar fi însemnat recunoașterea înfrângerii lor.

Ca atare, atât ucenicii debusolați, cât și ad­ventiștii milleriți decepționați n-au renunțat la luptă. Nu s-au refugiat într-un banchet, ca o formă de tratare a depresiei spirituale.

Tenacitatea lor i-a condus la statornicie în adevăr și instabilitate în lume. Prin urmare, inversarea acestei polarități – statornicie în lume și instabilitate în adevăr – oferă gustul amar al unei noi celebrări în exil. Exilul presupune o captivitate, statutul de apatrid. Este o existență în condiții ostile cu care niciodată nu te poți împăca. Iată de ce adventismul de ziua a șaptea nu poate fi gratulat cu urarea: „La mulți ani pentru un secol și jumătate de istorie!” Acceptarea unei astfel de felicitări ar fi dovada capitulării lui.

Ar intra și el în rândul celor aproximativ 30 000 de grupări/biserici protestante5 despre care s-ar putea spune cu compătimire: „Ce sunt aceste biserici de acum, dacă nu monumente a ceea ce am crezut cândva?”6 Probabil i-ar fi rezervat și lui un altar de aducere-aminte pe care să fie imortalizat epitaful: „Unui Dumnezeu necunoscut” (Faptele 17:23).


Exilaţi pentru istorie sau exilaţi pentru misiune?

Însă experiența pionierilor adventiști pe care îi evocăm nu a trecut în uitare, ci s-a materializat în imposibila coabitare cu teologia tradițională protestant-evanghelică. Așa se face că au hotărât să se dedice studiului Scripturii pentru a înțelege și a reconsidera adevăruri abandonate de cultele din care făceau parte. În scurtă vreme, mintea lor a fost impresionată de convingerea că sunt o rămășiță în dezvoltare până la sfârșitul timpului, ultima verigă din lanțul profetic al poporului lui Dumnezeu.

În Biblie, motivul rămășiței este omniprezent și nicio altă expresie nu are o asemenea rezonanță pentru adventiști. Ea ocupă unul dintre cele mai importante locuri în conștiința și teologia adventistă și derivă dintr-o interpretare istoricistă7 a cărților Daniel și Apocalipsa. Potrivit acestui model interpretativ al celor două cărți apocaliptice, adventiștii se văd nu ca un popor pentru istorie, ci ca un popor pentru misiune. Misiunea din timpul sfârșitului le aparține.

Parafrazând un profesor spaniol de mare pres­tigiu (el se referea la originea românilor), putem spune pe bună dreptate că „originea noastră nu este un mister, dar existența noastră este un miracol”8.


Mesaj relevant sau mesaj culminant?

Autodesemnarea noastră ca rămășiță culminantă ține cont de trei realități apocaliptice:

1. Noi nu suntem un fenomen social, ci avem o origine profetică. (Daniel 8:14,19; Apocalipsa 10:8-11)

2. Reprezentăm o rămășiță identificabilă prin trăsături distincte. (Apocalipsa 12:17)

3. Misiunea noastră – proclamarea Evangheliei finale – este plasată în ultimul conflict dintre Isus Hristos și Satana (Daniel 12:1; Apocalipsa 14:6-12). Ea se bazează pe mărturia lui Isus Hristos și a celorlalți profeți. (Apocalipsa 12:17; 19:10)

Esența proclamării adventiste este escatologică, antitetică şi cuprinde următorii piloni:

 

Lucrarea pentru judecată și mântuire a lui Isus Hristos în sanctuarul ceresc

Slujba clericală a faptelor meritorii

Sabatul zilei a şaptea, ca simbol al imuabilității Legii morale și semn al loialității față de Dumnezeul creator

Duminica, semn al antihristului uzurpator și anarhic

Autoritatea eternă a Cuvântului lui Dumnezeu, susținută de mărturia apostolilor și a prorocilor

Tradiții și porunci omenești

Revenirea personală, vizibilă, înainte de mileniu a lui Isus Hristos

Spiritualizarea venirii lui Isus Hristos, răpire „secretă”

Nemurirea condiționată

Suflet nemuritor, stare intermediară

 

 

Este evident că acești piloni sunt așezați într-un sistem teologic armonios. Nu stau ca niște copaci răzleți pe un câmp, ca supraviețuitori ai unei păduri ce a fost defrișată. Ei sunt integrați în adevărul fundamental că Hristos cel crucificat și înviat Se întoarce în glorie.


Aclamare publică sau dezacord general?

Cele cinci adevăruri enumerate constituie, pe de o parte, o alternativă la teologia dominantă, făcând din noi „o confesiune suficient de încrezută ca să creadă în existența adevărului și a erorii, considerând că îl deține pe cel dintâi”9.

Asumarea rolului de rămășiță culminantă care tezaurizează adevărul ne poate eticheta ca o grupare sectară, exclusivistă și deranjantă pentru non-adventiști. Însă „biserica va trebui să decidă fără echivoc dacă este o biserică creștină cu o mărturisire proprie, unică între alte biserici creștine, și astfel să stea singură împotriva celorlalte organizații bisericești”10.

Pe de altă parte, cvintetul de adevăruri la care m-am referit nu poate fi întâlnit în orice biserică. În consecință, oamenii nu merg acolo unde întâlnesc lucruri obișnuite, ci acolo unde găsesc ceva distinct. Această aserțiune este valabilă și pentru căutarea unei biserici.

De aceea, pentru a-și păstra destinul profetic, adventismul trebuie să rămână în conflict cu ofertele teologice și culturale aflate „la zi”, prin susținerea învățăturilor biblice „greu digerabile”. Aceasta s-ar putea să atragă într-o zi o condamnare publică universală (Apocalipsa 13:13), întrerupând șirul mesajelor de felicitare.

Totuși n-ar fi ea cea mai puternică dovadă că celebrarea în exil s-a terminat?

 

 

1 Paulo Coelho, Unsprezece minute, Editura Humanitas, București, 2011, p. 93, 94.

2 Ellen G. White, Schițe din viața mea, Editura Viață și Sănătate, București, 2004, p. 185.

3 Nichita Stănescu, „Frunzișuri”, poezie din volumul Dreptul la timp, București, Editura Tineretului, 1965.

4 Ravi Zacharias, Dezamăgit de creștinism?, Arad: Editura Neword Press, 2012, p. 229.

5 David Barret, George Kuriam and Todd Johnson, World Christian Encyclopedia (2nd edition), New York: Oxford University Press, 2001.

6 Ravi Zacharias, Dezamăgit de creștinism?, Arad: Editura Neword Press, 2012, p. 221.

7 Istoricismul consideră că profețiile din Daniel și Apocalipsa sunt succesive în timpul istoric și se întind de la vremurile lui Daniel și Ioan până la revenirea lui Isus Hristos.

8 Ovidiu Vuia, Sub zodia cărții și a studiului – Cu Pamfil Șeicaru în exil, vol. I, partea II, Scrisoarea 2, 1 nov. 1976, Râmnicu Vâlcea, Editura Almaron, 2003.

9 Dean M. Kelley, Why Conservative Churches Are Growing: A Study in Sociology of Religion, op. cit. în George R. Knight, Perspectiva apocaliptică și sterilizarea adventismului, Râmnicu Vâlcea, Casa de Editură Advent, 2009, p. 21.

10 Reinder Bruinsma, „Adventists and Catholics: Prophetic Preview or Prejudice?”, în Spectrum, 27.3, (Summer 1999), p. 52.

Adrian Marius Mihalcea este directorul Liceului Teologic Adventist „Ștefan Demetrescu” Bucureşti și doctorand în teologie.

Joomla SEF URLs by Artio